Îmi place foarte mult atitudinea celor care nu-s din împrejurimi. E foarte „O.K.” să zici cu seninătate că habar n-ai unde sunt Munții Măcinului, și să consideri acest orășel un sat amărât, din fundul lumii...
Adevărul e că asta m-a deranjat, dar nu cel mai tare. Dacă ai ceva cu Măcinul, bine, e treaba ta! Dar nu pot să înțeleg ce ai putea să ai cu Măcinenii. De cum au auzit cei în cauză că suntem din Măcin, au zis : „Noi nu știm istorie, n-avem de unde să știm unde e Măcinul!”. Iar apoi, au urmat niște comentarii de genul „Bă, ce măcineni sunt ăia!”, sau ”Ăia-s măcineni sigur!”, aceste vorbe nefiindu-ne adresate... Mă rog, sunt cocalarii din ziua de azi, și nu le poți face nimic.
Să lăsăm la o parte nivelul scăzut de inteligență, dar crescut de nesimțire al unor persoane, și să mergem mai departe.
Dacă nu știți cum am ajuns să vă povestesc din aventurile mele, fiți atenți!
După ore-n șir de repetiții în care mâna mea nu mai putea să se miște, și era foarte posibil să-mi cadă și arcușul, a venit inevitabilul concurs interjudețean. Ghinionul nostru, la Tulcea! Am plecat, am evoluat, i-am privit pe ceilalți, și ne-am comportat normal. Dar la decernarea premiilor, acești indivizi despre care v-am vorbit și-au făcut apariția. Nu, noi ne-am făcut-o, că ei erau deja acolo... :))
Erau și de la Seminar, și au luat locul I, la fel ca noi, am uitat să spun...
Trebuie să îmi cer scuze acum, că nu am mai reușit să postez. Adevărul este că în timpul școlii aș găsi orice portiță spre blog, dar în weekend-uri, sau când vacanța se apropie, sunt așa multe de făcuuut! Mă-nțelegeți voi.
De ce aş recupera aceeaşi zi de şapte ori, fratele meleu, când pot să stau frumuşel acasă? Totuşi, trebuie să am bun simţ, şi să le mulţumesc profesorilor că sâmbătă ne-au lăsat să stăm degeaba. Să stăm degeaba, dar la şcoală, lucru care oricum ne-a stricat tuturor dispoziţia. Din trei ore şi douăzeci şi cinci de minute pe care trebuia să ni le petrecem recuperând materie (noi suntem înainte cu materia, nu în urmă, deci o oră liberă ne-ar fi adus la normal, oamenii lui Dumnezeu!) am stat două ore la repetiţii pentru ziua şcolii, jumătate de oră în faţa chioşcului mâncând îngheţată topită, şi jumătatea de oră rămasă am făcut istorie (ne-a predat, logic!) şi muzică (a zis că nu pune absenţe, şi mi-a părut rău că nu apucasem să plec)...
A fost o zi pierdută "superbă", şi o săptămână în care am văzut şcoala zi-de-zi la fel de bună.
Duminica a trecut şi ea, din păcate, dar mâine plec din casă cu gândul că păşesc pragul şcolii abia pe la patru, că duaaah! am concurs cu profu' de bio, şi trebuie să merg acolo. Să dea Dumnezeu să se termine pe la 1!
Şi cum mai avem o săptămână şi două zile de şcoală după care vine binecuvântata zi de 1 mai, îmi urez mie, şi colegilor mei multă putere de muncă, şi chef de şcoală (necesar pentru toţi). Cu toate că n-am avut nicio temă chioară pentru mâine (mă rog, doar de învăţat ţările Americii, dar nu e ceva foaaarte complicat), weekend-ul ăsta a trecut fără ca cineva să îl simtă, sunt convins. Noroc cu ziua şcolii, care-i marţi, şi care probabil ne va scăpa şi ea de ora de fizică de luni.
Offf! Am vorbit prea mult de şcoală, dar stresul e stres!
Mi-ar plăcea să pot vorbi despre Polul Nord, reni, caracatiţe, regine, delfini şi căluţi roz ca şi cum chiar ar exista, dar cum nu există, mi-e imposibil să o fac. Aşa că să trecem la lucruri mai reale. Voi nu iubiţi unicornii?
Un pahar de sticlă nu se fabrică aşa uşor, dar dacă l-ai scăpat, în mai puţin de o secundă e praf şi pulbere... Aşa e şi cu încrederea. Trebuie să fii foarte atenţi cui o acorzi şi cu nu, că s-ar putea să rămâi blocat când secretele tale ajung pe cine-ştie unde...
După mine ăsta e cel mai nasol mod de a dezamăgi o persoană. Fac din nou o comparaţie. După ce ai spart o vază, oricât te-ai chinui, după ce o lipeşti nu este perfectă, ca înainte, fiind mult mai fragilă acum. Cum treaba cu încrederea? IDEM, fraţilor, IDEM!
Sunt convins că dacă nu ai păţit-o, nu realizezi. Dar dacă ai păţit-o, cei care te-au "făcut de râs", să zic aşa, vor avea de suferit... Ei, hai să nu zicem chiar aşa, dar e clar că niciodată nu te vei mai comporta la fel cu ei, vei fi mai rece...
Dacă ai căpătat încrederea unei persoane, e o chestiune de timp până să îţi dai seama că o ai, dar dacă nu te chinui să realizezi mai repede, eşti praf! Că în timpul în care te joci cu sentimentele cuiva, te joci şi cu ale tale, şi crede-mă, că şi tu vei fi rănit. Ţineai la persoana aia, aşa-i?
Ştiu că e greu să oferi încrederea cuiva. Când îi zici ceva, ai reţineri, parcă nu ai face-o. Dar până la urmă o faci : ce-o fi, o fi! Nu mor eu dintr-o vorbă. Dacă vorba aia rămâne între voi, here is your real friend, dar dacă se duce cine ştie unde, undeva unde nici măcar nu te gândeai că s-ar putea duce, atunci alege-ţi prietenii mai cu grijă, dragul meu cititor...
Când am auzit că toată ţara face ore sâmbăta, am fost like : Yeeey! Să se sature! Noi avem alte metode! Am precizat şi data trecută...
S.U.A. şi ai ei foşti premieri şi preşedinţi, şi ce mai eraţi voi, ajutaţi-mă mâine cu Războiul vostru Mondial, şi cu ce s-a întâmplat după, de numai voi ştiţi! Habar n-am eu unde aţi vorbit voi, ce aţi vorbit, şi când aţi vorbit, despre cine ia Polonia, sau ce îi face, şi ce se întâmplă cu lumea postbelică... Dacă vă interesa ca noi să ştim, ne chemaţi în audienţă, cu o cameră foto digitală, de preferat, în buzunar (ca să putem şi filma, să ne fie mai uşor la istorie).
Acum luând serios lucrurile, nu mi-ar fi displăcut să fiu pe-acolo, când au avut loc conferinţele alea, ca să ştiu cum s-a întâmplat, ce s-a întâmplat, unde s-a întâmplat, şi mai exact, ce s-a vorbit. Aş fi fost istoric din burtă de la mama!
Bunătatea. Nu ştiu de ce mi-a venit să scriu despre asta, dar cum fără topic nu am nicio şansă de a scrie două cuvinte care să aibă legătură, am zis să aleg unul.
Persoanele bune sunt o raritate, trebuie să recunoaştem... Şi cum nu le întâlneşti la orice colţ de stradă, când dai de-o minune te-agăţi de ea şi nu-i mai dai drumul. D.
Acum nu zic că e o persoană excelentă, pentru că dacă aş zice asta mi-ar da zeci de mii de "hug-uri" (asta da, ca să nu zic în română...), şi mi-ar spune, probabil, că este o persoană oribilă/îngrozitoare. N-ai decât să crezi asta, băi, că nu-i adevărat!
Dacă mă întrebaţi de ce am scris asta, nu ştiu. Poate că pur şi simplu am simţit nevoia.
Tot timpul mă întreb dacă sunt o persoană bună.
Dar când întrebarea devine atât de apăsătoare încât trebuie să îmi dau şi un răspuns, creierul meu are grijă să mă conducă pe calea spre insucces.
Acum trebuie să trec şi la partea rea. Surpriză mare când am ajuns la şcoală. Fericit că sunt două săptămâni COMPLET NORMALE în care mergem la şcoală şi facem ore, într-un mod mai intensiv, ce-i drept, am rămas cu gura căscată (nu, nu era căscată, era când închisă când deschisă că nu mă mai puteam opri din vorbit)... La avizier, buluc de elevi. Nu, de obicei nu se întâmplă asta, dacă vreţi să întrebaţi. Aşa că am decis să merg şi eu. Era afişat orarul pe săptămâna asta. Surpriză! În fiecare zi ore de la 12 la 7, ca să recuperăm alea două zile, 2 şi 3 mai. Serios?! Era ultimul lucru la care m-aş fi gândit... Să zicem mersi că nu-s două sâmbete, că pe-ala chiar le-aş fi simţit...
Dar, Doamne! Sunt doar două săptămâni, trebuie să rezist, nu? (nu, nu eşti obligat)
Trebuie să îmi urez succes cu blogul, în această perioadă super naşpa, pentru că şi-aşa postam cam rar, deci acum...nu ştiu ce se va întâmpla. Aşa că succes, Vladule!
1) Când ai început să scrii online şi ce te motivează să scrii pe blog?
25 septembrie 2012.
Habar nu am ce mă motivează să fac asta. La început a fost doar o idee, care nu avea şanse să ajungă în stadiul ăsta, dar acum mă motivează faptul că primesc încurajări, de la mai multe persoane, dar nu contează nici numărul lor, şi nici cine sunt! Important pentru mine este că ele există, şi, când am nevoie de o vorbă bună, le întreb ce fac. Totul pare aşa simplu...
2) Cum reacţionezi la comentariile negative?
Sincer, singurul comentariu negativ pe care l-am primit a fost introdus subtil în conversaţie, şi eu l-am luat ca pe un sfat, nu ca pe o critică. În general, criticile negative nu mă deranjează. Dacă am primi numai critici pozitive, am stagna în evoluţie, nu am mai face niciun progres, şi ăsta nu mi se pare un lucru bun. În plus, toţi avem nevoie de o persoană pe care să ne descărcăm, la un moment dat... (evil moment)
3) Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?
Nu a existat "idee iniţială". Nici măcar nu ştiu ce m-a determinat să îmi fac blog. Înainte de blogul ăsta, am mai avut nişte tentative, dar atunci eram mic, şi nu mi-a ieşit nimic.
4) Ce fel de link-uri ţii în blogroll?
Dacă aţi aruncat o privire, blogroll-ul meu e foarte mic, dar nu există virgulă necitită în blog-urile alea. Sunt bloguri pe care le-am pus acolo că mi-au plăcut. Dorina, trebuie să te menţionez din nou, mă face să râd de nu mă mai pot opri, câteodată. Cred că rolul unui blog ăsta e. Să te facă să te simţi bine în pielea ta, şi totodată să te ajute să cunoşti persoane, să împarţi impresii, şi mai multe chestii din astea...
5) Cum te-a schimbat pe tine blog-ul?
Nu cred că blogul m-a schimbat. Doar m-a ajutat să îmi dau seama cine sunt, ce vreau să fac, ce am de gând... M-a mai învăţat şi alte chestii. De fapt nu m-a învăţat blog-ul, am învăţat eu singur, scriind. Am învăţat ce-i aia fericire, ce-s ăia prieteni, şi multe chestii din astea. Am învăţat şi că nu poţi posta orice : toate au o limită.
Zic ceva din nou; datorită blog-ului acesta super drăgălaş am cunoscut persoane grozave, care m-au ajutat şi ele la chestii (Dorina knows), nu exemplific, şi m-au ajutat să îmi conturez caracterul. Dacă cineva m-ar întreba dacă să îşi facă blog, l-aş încuraja. Am încercat asta, dar părerea proastă despre persoana lor nu le-a dat voie să îşi facă un biet cont, şi să mai arunce două trei cuvinte din când în când, dar din suflet...
7) Cât despre cititorii acestui blog?
Cât despre cititorii acestui blog... Ei m-au încurajat, ei mi-au citit articolele, ei m-au făcut să îmi dau seama că unele articole nu aveau ce căutau aici, aşa că le-am şters şi am ieşit din nişte momente penibile, zic eu, ei m-au învăţat ce-i aia leapşa (mulţumesc, doamna :)! ), şi m-au mai învăţat chestii, multe chiar, pe care nu mai stau să le înşir aici...
În încheiere, aş vrea să-mi mulţumesc că mi-am făcut blog.
Bine, bine! Hai să nu fiu egoist! (aia de sus era menită să vă binedispună :)) )
În încheiere aş vrea să vă mulţumesc pentru simplul fapt că mă încurajaţi să mai postez şi mâine, iar blog-ul are mereu ceva nou. Voi faceţi asta, nu eu! Mulţumesc! :)
Eu unul sunt fericit aproape tot timpul... Ce dacă nu am saci cu bani, pe care toţi ni-i dorim când suntem mici? Viaţa trebuie luată şi cu bune, dar şi cu rele... Fericirea asta... Trebuie să fim fericiţi şi recunoscători pentru fiecare gură de aer proaspăt, pentru fiecare unghie ruptă, pentru fiecare necaz păţit, pentru orice zâmbet, zărit în colţul gurii cuiva, pentru o seară cu prietenii, pentru o călătorie neaşteptată, şi pentru toate lucrurile care ne dovedesc că trăim, şi că ne place!
Când eşti fericit, 0 ţi se pare infinitul. Cei fericiţi mănâncă îngheţată fără să se gândească la gâtul lor, care are să îi doară a doua zi. Ei trăiesc fiecare clipă, o savurează în adevăratul sens al cuvântului. Ţi se pare că eşti fericit dacă stai toată ziua la calculator, şi nu ieşi din casă? Nu, asta nu-i fericire, chiar dacă aşa pare. Eşti mai fericit şi dacă te înjură un om că ai făcut gălăgie, pentru că gălăgia aia era de fapt râsul tău şi al prietenilor tăi...
Fericirea, la fel ca şi prietenia, e ceva imposibil de definit. Sau dacă vrei să o defineşti, ajungi la concluzia că ţi-ar trebui cam o sută de caiete, dacă nu mai mult...
Eu sunt fericit că scriu pe blog. Eu sunt şi mai fericit când primesc aprecieri, sau când reuşesc să aduc zâmbetul pe buzele cuiva. Eu când citesc, sau când scriu, mă transform, pur şi simplu, în cuvinte; mă dăruiesc... Când citesc, eu sunt un omuleţ mic acolo, care stă cu o găleată din aia de KFC în mână, şi mănâncă precum un disperat în timp ce priveşte ce se întâmplă. Adesea se întâmplă să dau pe mine, pentru că ori îmi bate inima prea tare, ori nu-mi pot stăpâni râsul... E frumos! Şi sunt fericit când fac asta!
Sunt fericit când citesc, când scriu, când râd, când vorbesc, când dorm, când respir, când învăţ, când sunt certat, sau când mi se fac observaţii, când fac o greşeală gramaticală pentru că tot timpul e cineva care să mă corecteze, şi, aşadar, să mă înveţe ceva nou. Eu sunt fericit chiar şi atunci când plâng. Plânsul e doar o expresie a feţei cuiva, pentru că plânsul este şi el, la urma urmei, ceva ce trebuie să facem, pentru că ochii au nevoie de lacrimi. Biologic vorbind...
Să presupunem că fericirea e un ocean. Sunt pe plajă, lângă ocean, şi stau întins pe nisip. Mă zgârie, dar ce contează? Îmi place! Mirosul ăla de ocean care mă...ceva, ce nu poate fi explicat oricât te-ai chinui...
Dacă intri în apa aia şi te scufunzi nu poţi să te îneci. Pur şi simplu e imposibil. Adică...eşti prea entuziasmat de chestiile pe care le simţi ca să te mai gândeşti şi la moarte. Moartea nu există, s-a demonstrat ştiinţific! :)
Dacă cineva zice că-i fericit că e vacanţă, eu zic că minte. Asta e doar o încântare, care o dată cu timpul, pleacă. Nu eşti încântat că ai vacanţă, eşti încântat că poţi să îţi petreci timpul pe care îl ai acum liber în mult mai multe feluri... Poţi să cânţi, poţi să ţipi, poţi să îţi schimbi look-ul, poţi să comunici, poţi să râzi, poţi să ăţi juleşti genunchii fără să îţi pese, şi poţi să faci mult mai multe chestii. Chestii care, în ciuda aparenţelor, te fac chiar fericit!
Ar fi genial să putem da timpul înapoi, şi să retrăim aceleaşi momente. Asta ar fi genial în cazul în care am greşit ceva, şi chiar ne păsa de aia. În orice caz, nu putem face asta, so, here we are. O situaţie cu care nu, nu mă mândresc, pot spune cei în cauză ce or spune. Nu ezit în a-mi recunoaşte vina, pentru că dacă nu o fac, totul va fi mai rău. Asta în cazul în care ai cu cine, că dacă nu ai, pot crede că eşti îngâmfat, şi vrei să te dai mare că ştii ce ai făcut, şi apoi îţi ceri scuze şi le pupi picioarele. Nu, nici chiar aşa... Să nu exagerăm!
În altă ordine de idei, s-a dus şi a doua zi de vacanţă, care m-a ajutat să-mi termin camionul de teme pe care îl aveam, şi acum mă simt şi relaxat, dar şi speriat în acelaşi timp. După două săptămâni de repaus total, tot ceea ce ne dorim sunt alte două săptămâni de repaus, nu de şcoală. Oricum, rezist cu gândul la vara asta care se încăpăţânează să vină, şi cu fiecare pas înainte, mai face doi înapoi.
Vară, să ştii că noi toţi îţi ţinem pumnii şi te aşteptăm cu îngheţata în congelatorul de la chioşc de la şcoală, că acum dacă ne vede cineva că mâncăm, zice că suntem nebuni (cred că s-a întâmplat deja asta... :)) )...
Cum coreeni s-au hotărât ca mâine să declanşeze războiul termonuclear, lucru care sper să fie o minciună. Bravo japonezilor, care din câte am înţeles au luat deja măsuri, şi respect şi coreenilor, totuşi, pentru că s-au obosit să îi anunţe pe străinii de pe-acolo să îşi ia tălpăşiţa.
Cum nu mă simt în stare să vorbesc despre asta, mă abţin, dar aştept cââât mai multe veşti, de bine, normal! Deşi chestia asta cu războiul mi se pare ceva foarte interesant, ştiu că nu este amuzant. Lecţiile de la istorie sunt altceva, dar să le fi trăit...nici nu vreau să mă gândesc...
Până când voi mai posta, în curând sper eu, vă urez numai bine, şi fiţi foarte atenţi ce faceţi, cum faceţi, şi când faceţi, că s-ar putea să dezamăgiţi nişte persoane destul de importante.
