Pagini

sâmbătă, 30 martie 2013

Home is Home!

Acasă e Acasă! Acasă e acolo unde e mâncarea lu' mama. Acasă e acolo unde îţi pare super rău că nu mai eşti cu sora ta. Acasă e acolo unde te întorci cu cel mai mare drag. Acasă nu e locul unde stai cel mai mult, Acasă e doar locul în care ai crescut şi ai primit dragoste, Acasă e locul în care ai oferit dragoste, şi ai jonglat cu zâmbetele celor dragi. Acasă e locul unde nu scapi de mama care te trimite să faci cumpărături. Acasă e locul unde calculatorul face un zgomot de nedescris. Acasă e locul în care te culci târziu şi te simţi vinovat din cauza asta. Acasă e...Acasă! Şi vă spun eu sigur, că nicăieri nu-i ca acasă, orice ar spune unii, alţii.

Acasă spunem locului din care ne-a fost greu să plecăm, locul de care şi acum ne este greu să ne despărţim, locul în care am copilărit, şi locul în care mama ne-a bandajat toate juliturile posibile şi imposibile. Acasă e locul magnific în care dormeai cu părinţii tăi în cameră, chiar dacă mai aveai alte şapte mii de camere la dispoziţie. Acasă e locul în care se află camera ta dezordonată, care din minune devine mereu curată (numai mamele noastre ştiu cum se întâmplă). Acasă e locul unde toată familia ta e, şi unde prietenii tăi nu se sfiesc să vină. Acasă e şi locul în care ai plâns, căci aici nu se întâmplă numai lucruri bune. Însă orice ar fi, ei sunt lângă tine. Ei fiind părinţi, prieteni, amici, şi nu numai atât...


miercuri, 27 martie 2013

1k.

La multe vizualizări, scump blog!
În caz că nu aţi observat, statisticile blogului meu au luat-o razna în ultimul timp. Nicio zi fără măcar o vizualizare. În fine, ăsta e un lucru chiar mărunt, şi lipsit de importanţă.
Încă nu ştiţi despre ce vorbesc? Am făcut 1.000 de vizualizări, my dears! 
Postări pline de înţeles, sau nu, postări fără importanţă, sau doar actualizări ale stării mele. Ăsta e blogul meu.  Mă bucur şi dacă doar 1 om se delectează citindu-mi chestiile astea, care cică se numesc postări. E foarte important pentru mine. (exprimare de râsul curcilor, ştiu)

Îmi cer scuze pentru fiecare frază pe care numai Dorina a înţeles-o, probabil, şi pentru fiecare literă greşită. Suntem oameni. Învăţăm. Ne perfecţionăm zi de zi. Mă bucur că am ocazia să scriu pentru voi, şi mă bucur că voi citiţi ceea ce e scris pentru voi. 

La mulţi ani!

sâmbătă, 23 martie 2013

Earth Hour.

Earth Hour. Earth Hour înseamnă ora aia în care stai cu luminile stinse, și cu telefonul închis (God, cine ar face asta?) și cu orice altă aparatură care necesită electricitate închisă. E frumos. Sau nu, pentru că mesajele te așteaptă, acolo, undeva, și te roagă să le consumi mai repede!
Earth Hour a însemnat montatul unui mesaj din lumânărele, și pozarea în 'jdemii de ipostaze a lumânărilor aprinse și topite aproape în întregime, și așteptarea în frig pentru montarea unui biet telescop. 

Earth Hour, e, în ciuda anumitor impresii, o oră superbă, o oră în care realizăm cât de importantă e tehnologia, și mai mult decât atât electricitatea. Earth Hour e o oră în care cu toții avem timp să realizăm că electricitatea e ca un drog fără de care nu putem trăi. Și cred că și voi aveți aceeași părere. Earth Hour e o oră în care avem timp să vorbim o tonă cu prietenii, și asta face to face, nu prin mesajele veșnic folosite...

A fost o experiență genială, pe care cu siguranță îmi doresc să o repet. 
A fost o experiență care m-a făcut să nu mai pot să îmi mișc degetele (și nu e o senzație tocmai plăcută), dar în același timp o oră care mi-a reactualizat excelenta idee pe care o am despre omenire, despre tot ce înseamnă electricitate, și, înainte de toate, evoluție.

marți, 19 martie 2013

A Little Story.



Nimeni nu crede în fantome. Poate doar copilaşii aceia micuţi şi drăgălaşi, care îşi care după ei jucărioara preferată în timp ce păşesc grăbiţi spre dormitorul părinţilor spunând că cineva a încercat să îi sperie. Bineînţeles, sunt liniştiţi în scurt timp, fiind convinşi că a fost doar un vis urât. Dar până la urmă aşa e, sau nu?
            Bună! Sunt John! Întotdeauna am crezut că fantomele sunt doar un mit. Întotdeauna s-a spus că fantomele sunt doar un mit! Da, da… Acum nici noi nu mai ştim ce să credem însă după ce am păţit, nu mai încape îndoială! Există, şi sunt cât se poate de liniştite, dacă reuşeşti să îţi învingi frica. Ele cu asta se hrănesc : cu frică. Şi dacă ea încolţeşte în tine, nu mai ai nicio şansă de scăpare.
            Acum…să vă zic povestea mea. Cine vrea o crede, cine nu…nu!

Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:13
Sunt într-o casă ciudată… Are stinghii de lemn care astupă geamurile, podeaua e plină de praf şi se aud zgomote ciudate, din cauza vântului, bineînţeles. De ce am venit aici? A fost o provocare pe care cred că am fost destul de „inteligent” încât să o accept.
E ora 20:13?! De ce sunt toate numerele legate de 13? Şi…de ce e vineri? O nu, nu, nu… E Vineri. E Vineri 13!
Ei… să fim serioşi! Toate astea se vor termina cu bine, până la urmă nu există fantome, şi eu trebuie să o dovedesc!

Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:15
Se tot aud nişte zgomote care seamănă mai degrabă cu nişte paşi. Îi aud clar, parcă ar fi lângă mine, cum se târăsc prin stratul gros de praf de pe podea.
Cu lumânarea aprinsă încep să mă plimb prin încăperea în care m-am „stabilit”, să zic aşa.

Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:30
E linişte deplină. Deodată. Pur şi simplu. Cu toate că merg, paşii mei NU se mai aud! Inima începe să-mi bată cu furie, şi nu ştiu de ce, dar am un sentiment de nelinişte, care mă face să cred că nu voi mai scăpa de acolo.
Trebuie să fii liniştit, John! Îmi zic eu, aproape gâfâind. Trebuie!
Nişte paşi apăsaţi au început să se audă, venind din ce în ce mai aproape : cineva urca pe scări. Fie că cineva-ul acela avea sau nu să mă omoare, inima mea sigur nu avea să se oprească, la cât de tare bătea acum.

Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:35
Uşa se deschide. Un nor de praf intră în cameră, şi, odată cu el, o … chestie. Nu ştiu ce era, dar dacă eram mai atent, îmi semăna, oarecum cu un bărbat cu o statură impunatoare. Stai aşa. Are ceva în mână. E un cuţit. Mai mult de-atât, e şi ascuţit!
Fii liniştit, John! Continuam să îmi repet, în minte bineînţeles. Fantoma începu să se plimbe prin cameră, ţipând de mama focului. Mă uit în jos, ca să nu îi întâlnesc privirea.
De ce port rochie? De ce mânecile mele sunt bufante? Ooo, nu! Nu, asta nu e posibil.
Dacă vreţi să întrebaţi, da. Eram în corpul unei fantome care, probabil, era soţia acestui bărbat-fantomă care m-a speriat de era să-mi sară inima din piept.
-         Ştiu ce fac, Rosalinda! Tu stii?
Gura mea începu să se mişte odată cea a Rosalindei, rostind un „nu” cât se poate de delicat. Bărbatul, pe care presupun că îl chema Thedoran, după cum i se tot mişcau buzele Rosalindei (şi bineînţeles, şi mie), se apropie şi ridică şfichiuind aerul cuţitul.
-         Te omor, Rosalinda, oare ce aş putea face? Te omor!
Credeţi sa nu, s-a apropiat şi mi-a tăiat gâtul cu acel cuţit. Apoi m-a luat în braţe, şi am coborât jos, în pivniţă. Ce făceam acolo, nici eu nu ştiu.
Am intrat. Nu, nici asta nu poate fi posibil. Eu încă nu ieşisem din trupul Rosalindei, şi dacă nu o făceam mai repede putrezeam cu ea în mormânt pentru tot restul vieţii. Dacă mai aveam mult de trăit, la ce miros insuportabil era acolo.
Gata, nu mai aveam nicio şansă acum. Şi-a desprins braţele de pe corpul meu şi mi-a dat drumul. O pătură de aer mai dens, sau ceva ce seamănă cu asta m-a oprit. Atunci un clopot s-a auzit : era miezul nopţii.

Vineri, 13 iulie 1913, 00:00
Mai înfricoşător de-atât nu poate fi, însă sper că am învins tot ce era mai greu. Acum tot ce trebuie să fac este să mă îndrept spre uşă, şi să plec odată de aici, pentru că nu mai suport nicio secundă.
Da, am greşit! Fantomele există, sau cel puţin nişte spirite care … nu sunt chiar imateriale, vă spun asta cu certitudine. Se pot atinge între ele, îşi pot face rău!

Vineri, 13 iulie 1913, 00:03
Un om a apărut, pur şi simplu în cameră. A APĂRUT AM ZIS!
M-a luat de mână şi mi-a zis că am trecut cu brio testul. Ce test? Ce brio? Era un test?
Aveam prea multe întrebări ca să mai vorbesc.
A început să vorbească el, însă :
- Fantomele repetă această scenă de fiecare dată când un om îndrăzneşte să vină aici, sperând că îl vor omorî. Am spus că repetă? Da… Ei bine Rosalinda, în al cărei corp tocmai te-ai aflat, a fost omorâtă de Theodoran, bărbatul ei, pentru că l-a înşelat. După câteva ore, mai exact la ora trei noaptea, s-a omorât, cu acelaşi cuţit, pentru a „îşi spăla păcatele”. Asta credea el că se va întâmpla. Însă din cauza asta nu vor mai avea linişte. Din cauza asta au devenit fantome. Eu mă numesc Feodoran, şi sunt fiul Rosalindei. Eram într-o cameră, exact lângă cea în care ai stat tu când mama mea a fost omorâtă. Însă asta nu mai contează. Cineva m-a găsit, şi…uite-mă aici! Mai trebuie să zic că fantomele repetă scena asta doar când cei ce le invadează teritoriul se tem, şi inima lor începe să bată aşa tare încât mai are puţin şi le rupe pieptul. Cu tine aşa s-a întâmplat. Dar ai fost un caz particular. Ţi-a fost şi mai frică, dragule! Din cauza asta ai intrat în corpul Rosalindei. Norocul tău e că ştiu să ajung la timp unde sunt probleme. O mică vrajă a rezolvat situaţia, nu trebuie să îmi mulţumeşti.


Da, într-adevăr, asta complica situaţia. Fantomele ca fantomele, dar să aflu în aceeaşi noapte că există vrăjitori era prea mult. Norocul meu a fost că Feodoran era un om de treabă şi m-a dus până acasă. Pe drum mi-a oferit o baghetă, şi m-a invitat la studii, la Durmstrang, o şcoală de magie din Bulgaria.
Ei bine, aşa am devenit directorul Şcolii de Magie şi Vrăjitorii Durmstrang, de unde vă scriu acum, luând toate examenele cu notă maximă, şi fiind un vrăjitor pe cinste.
Până la urmă, ajung din nou la povestea noastră de groază. Trebuie să le mulţumesc prietenilor mei că m-au provocat să fac asta, fantomelor că mi l-au adus în cale pe Feo, cum am înţeles că i se spune mai nou, pentru că acum e un nume prea învechit (am uitat să precizez, suntem în anul 2313, cu 13 în coadă, bineînţeles), şi baghetei care m-a ajutat să fac atâtea lucruri minunate.
Pe curând!

sâmbătă, 16 martie 2013

Yes, I do.

Fiu! M-am descărcat de nervi scriind ceva ce nimeni de aici nu va vedea! And now I'm feeling...just like two minutes ago. That means BAD! But nobody cares, bro! So be strong!

Ştiu deja, lumea e crudă! Aşa că bucuraţi-vă din plin de zâmbete, de clipele petrecute cu BFF-ii voştri, mâncând o tonă de floricele cu caşcaval făcute de mămica la microunde, bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, bucuraţi-vă! Suntem nişte norocoşi să ne avem unii pe alţii! Excepţia care întareşte regula e cea care mi-a transformat fluturii din stomac în nişte chestii mici, scârboase şi super violente, exact opusul a ceea ce au fost înainte. Însă asta mă face să mă simt mai bine! Am renunţat! 

Eu iubesc. Îmi iubesc familia. Iubesc zâmbetele. Îmi iubesc prietenii. Iubesc filmele bune. Iubesc toaaate cărţile din lume. Iubesc Harry, iubesc Hermione, iubesc Ron, iubesc Fawkes (ce-i drept, m-a învăţat că trebuie să mă ridic după ce cad, să "renasc din propria cenuşă"), iubesc chiar şi Snape. Iubesc toate chestiile colorate. Iubesc matematica, pentru că stă la baza calculatorului, deci nu aş mai fi avut blog fără ea. Iubesc să scriu. Iubesc să ofer zâmbete. Iubesc să dăruiesc. Îl iubesc pe BF. Îi iubesc pe cei de la 7A. Îmi iubesc profii, că doar ei mă-nvaţă să supravieţuiesc. Iubesc să citesc. Iubesc să vorbesc. Iubesc să enervez fetele simpatice. Iubesc să flocoşesc pisicuţe. Iubesc să scriu, din nou. Iubesc să nu dorm. Iubesc să fiu activ. Iubesc momentele de tăcere dintre doi oameni, atunci când sunt fireşti şi liniştitoare. Iubesc vara. Iubesc primăvara. Iubesc căldura. Îmi iubesc blugii. Îmi iubesc brăţările. Îmi iubesc chitările, orga şi vioara. Iubesc muzica. Iubesc petrecerile. Iubesc nopţile nedormite, alături de prieteni. Iubesc să mă afirm. Iubesc să învăţ chestii noi. Iubesc să experimentez. Iubesc să am adrenalina-n vene la teste. Iubesc să merg la olimpiade (asta e singura chestie pe care o iubesc atât de mult încat vreo 5 sâmbete la rând pe an numai asta am în plan :)) ). Iubesc să apăs "Publicaţi" după ce termin un articol. Iubesc să apăs "Salvaţi", şi să păstrez asta pentru mine. Iubesc să primesc laude, dar iubesc să le şi ofer. Iubesc vinerile. Iubesc vacanţele. Iubesc începuturile. de şcoală. Iubesc începuturile, în general. Iubesc să fac critici constructive. Iubesc să merg la şcoală. Iubesc să mă distrez. Iubesc scenele pe care am cântat. Iubesc microfoanele care m-au ajutat să câştig premii. Iubesc pana pe care am scăpat-o din mână în timp ce cântam la Cin-Cin, pentru că m-a învăţat că nu trebuie să mă opresc, orice ar fi. Iubesc să fac teme. Iubesc să termin caiete. Iubesc să scriu (din nou). Iubesc să miros cărţi. Iubesc să îmi cumpăr cărţi. Iubesc să am un blog. Iubesc să vorbesc cu oameni pe Facebook (am întalnit oameni într-adevăr minunaţi acolo, doi la număr). Iubesc să ghicesc ce stări au oamenii. Iubesc să discut cu persoane care sunt în stare să îmi dea sfaturi. Iubesc engleza. Îi iubesc pe cei ce mă corectează. Iubesc să ajut. Iubesc copilaşii. Iubesc Anglia, unde sper să ajung. Iubesc accentul britanic, pe care îmi doresc să îl capăt. Iubesc să vorbesc la telefon ore-n şir. Iubesc să trimit o căruţă de mesaje pe zi. Iubesc replicile la-ntâmplare. Iubesc să mă uit pe geam când nu am chef de teme. Iubesc să-mi aşez camera cum vreau. Iubesc să ascult muzică bună. Iubesc Crăciunul. Iubesc Paştele. Iubesc Revelionul. Iubesc cadourile. Iubesc pregătirile de Crăciun. Iubesc colindele. Iubesc oleleii ăia care mă înspăimântau de muream când eram mic. Îmi iubesc telefonul cu multe taste, care mă ajută să trimit mesaje. Iubesc ceasul la care mă uit oră de oră şi vreau să se sune mai repede. Iubesc să ştiu, în sfârşit, ce sunt radiusul şi ulna. Iubesc să cred că visele mele sunt realitate. Iubesc să alerg. Iubesc serialele. Iubesc Gangnam Style. În curând voi iubi japoneza. Iubesc să râd cu lacrimi. Iubesc să călătoresc. Iubesc finalurile fericite. Iubesc dexul, cel care mă învaţă cuvinte noi. Iubesc brăţara mea cea roşie pe care mi-e lene să o pun la mână. Iubesc Comenius. Iubesc mail-urile pe care cu siguranţă nu le voi verifica în viaţa mea. Iubesc multe. Iubesc şi mai multe. Iubesc foarte multe. Iubesc că ştiu să iubesc. Iubesc că îmi place să iubesc. Iubesc! Şi...asta e ruşinos, sau ce? 

Tell me what you love, now, if you are not afraid!



joi, 14 martie 2013

What?!

Butterflies in my stomach?!
Nu, asta nu e posibil!
Nu, nu vreau ca asta să fie posibil! E plăcut, sau nu? Hm...nu îmi dau încă seama...

Lăsând la o parte stomacul meu super mega ultra ciudat în care chiar au apărut fluturi (da, am mers la o ecografie, sau cum se numeşte aia!), şcoala ne stresează făcându-ne să numărăm secundele până la săptămâna de vacanţă de primăvară. De ce? Pentru că noi iubim vacanţa! Care noi? Noi toţi, noi, cei de la 7A, cei ce mergem şi stăm în aceeaşi încăpere ore în şir, râzând cu profesorii, învăţând, şi fiind intrigaţi de ceea ce se aude pe la uşă. Pentru colegii care îmi urmăresc blogul, răspunsul e încă NU! Şi e un NU categoric, să ştiţi!
Revin la 7A. V-am mai zis vreodată că vă iubesc? Nu, nu cred că am făcut-o, dar o fac acum! Sunteţi a doua mea familie, până la urmă! I have butterflies in my stomach for you too! 


Nu ştiu de ce am postat. Poate lumea virtuală abia acum a reuşit să mă recâştige după vreo două săptămâni de pauză, în care numai olimpiade am visat! Ei, viaţa e plină! Nu regret nicio formulă învăţată, nu regret niciun  caiet umplut cu comentarii, nu regret nicio postare pe blog, nu regret niciun zâmbet aruncat unui drag coleg sau prietenilor mei, nu regret niciun zâmbet primit, şi nu regret nimic din ceea ce fac! Sunt eu, cu bune şi cu rele! Ăsta e blogul meu, fie el mişto sau nasol! Ăsta e stilul meu de a scrie, fie că vă place sau nu! La urma urmei, nimeni nu vă obligă să îmi citiţi aberaţiile, daca asta credeţi că sunt! 

Le mulţumesc din nou celor care mă susţin şi mă încurajează zi de zi să nu mă opresc din asta! Şi din cauza voastră am fluturi în stomac!

Asta e pentru final! E genial...