Pagini

sâmbătă, 23 februarie 2013

Olympics.

Asta e o postare la cerere. Mă bucur că e o postare la cerere. Mă bucur că, în final, măcar e o postare.
Nu, serios acum. Mă bucur nespus că lumea a început să dovedească un „respect” mai intens pentru blogul meu, blog pe care scriu numai prostii : nu dau informații, nu postez știri sau alte chestii din astea. So, I'm excited!
 Da...spuneam că a fost o postare la cerere, o postare mult așteptată... De unii, măcar. Chiar dacă simt (da, o fac!) că ar trebui să șterg postarea în care laud un anume „G”, acum trebuie să îi mulțumesc pentru că m-a îndemnat să fac asta. Te urăsc! (și de data asta o poți lua personal)

Acum să trecem la lucruri mai serioase.
Nu, am uitat! Eu nu pot vorbi de chestii din astea. Însă cred că am mai adus în discuție subiectul olimpiadelor. Sufocante, mai sufocante decât orice altceva în lumea asta, olimpiada reprezintă o perioadă de două sau mai multe săptămâni de chinuri groaznice, care se încheie cu o perioadă de două sau trei ore (după caz), în care creierul deja încins și vlăguit și stors ca să nu mai rămână niciun neuron în el, se strofoacă mai tare decât până atunci, scriind pagini întregi, iar apoi, după astea două sau trei ore (după caz, cum am mai spus) care reprezintă cele mai importante momentei ale acestei perioade, se regăsește o perioadă de așteptare cu inima la gură a rezultatelor, fiind convins că sus-pușii vor fi nedrepți și de această dată, nelăsându-te să treci la națională. Mă rog, asta e părerea mea... (și între noi fie vorba...chiar asta cred)
Acum sunt în perioada aia de nesuportat de după trei ore de gândire intensă în care scrii ca disperatu' în care aștepți ca disperatu. Bineînțeles, al tău BestFriend te ajută să treci peste perioada asta, reușind să te țină într-o stare excelentă în care nu mai poți de râs pentru maxim 10 secunde. Apoi melancolia revine și te gândești din nou la ceea ce are să îți zică profa când va afla mult așteptatul rezultat. Având în vedere faptul că la olimpiada asta punctajul maxim e de 120, mă rog să iau 100 cel puțin (de unde, că eu vreau măcar 110), că altfel nu sunt mulțumit. Am zis. Punct.

Olimpiadele sunt, de asemenea, niște chestii care se prind ca râia de tine și își ocupă vreo cinci sâmbete la rând fără nerușinare, și fără ca măcar să mediteze asupra faptului că s-ar putea să-ți pese câtuși de puțin.
În fine... Adevărul este că și elevii le ațâță nepedepsindu-le, așa că acestea au preferat să își ia năsucul la purtare. Ei, asta e! Dacă îmi place stresul, mă leg de prea multe și apoi ele, ca niște șerpi din ăia constrictori, se strâng în jurul meu până când mă...sufocă!

sâmbătă, 9 februarie 2013

Ex.

Mi se pare mie sau în fiecare secundă mai apar încă zece bloguri?
Nu, nu am nimic rău de spus, ba chiar sunt fericit (dacă sunt de calitate, normal!) că am ce să citesc. Observ că din ce în ce mai multe persoane încep să...scrie. 
Mă rog, nu e un lucru atât de important, dar nu ştiam cum să încep... 

Mai nou, mă găsiţi şi pe Tumblr, să ştiţi! Mă rog, acolo nu postez foarte multe chestii scrise. Mai mult imagini, melodii şi prostii din astea. Click aici pentru Tumblr.

Ştiţi momentele alea ciudate în care vrei să răspunzi negativ şi inima nu te lasă, aşa că îţi iese din gură doar ceva gen : "nu te supăra!" ? Da... Şi eu.
Deşi nu pot spune că mi se întâmplă foarte des, fraţilor, chestiile astea sunt inevitabile! Adică uite... Te duci la tanti Fănica la maga, şi acolo te întâlneşti cu your ex, care îţi propune ceva. E mai mult decât logic ce. Ce faci în situaţia asta (şi bineînţeles, dacă nu vrei!)? Apelezi la veşnica replică....
- Nu te supăra...
- Ok, ok, nu-i nicio problemă, stai liniştit!
Şi apoi pleaaacă cu o moacă din aia care te face să îţi fie milă de ea, şi cu coada-ntre picioare, aşa, ca un căţeluş din ăla super simpatic care îşi dă seama că şi-a enervat stăpânul. 
Tu, care eşti un genitlom, aşa, nu îţi permiţi să o laşi să sufere. Şi, la fel ca şi ea, te duci şi te înjoseşti acolo, spunându-i că...da! Ce să şi faci? 
Apoi, tot tu, care te simţi super încorsetat de această legătură strânsă şi lipsită de logică, te duci şi îi spui că nu mai merge, trebuie să rupeţi legăturile. Şi atunci, puf! Fericirea ei dispare, iar tu te simţi din nou ca un papagal din ăla care a stat şapte sute de ani în colivie, şi apoi, în sfârşit, a fost eliberat...

Cam aşa cu poveştile astea. Sunt mult mai multe chestii inevitabile legate de ex-ii ăştia, dar nu stau să le scriu, pentru că m-aş întinde pe...mult (o singură pagină, ce-i drept, pentru că e o singură postare şi blogul nu se duce mai departe)!

Vă las o super melodie, zic eu... 
Cius!


sâmbătă, 2 februarie 2013

Am I right?

Am dreptate când spun că nu înţeleg idioţeniile unora? Da!
Am dreptate când am nervi pe ei? Da!
Am dreptate dacă mă cert cu ei? Da!

Şi .. de ce? Pentru că aceşti "ei" se încăpăţânează şi nu vor să-şi recunoască greşelile. Pentru că aceşti "ei" mi-au dat mai multe motive ca să mă facă să nu-i mai suport. Pentru că aceşti "ei" m-ar face să continui lista asta cu lucrurile rele despre ei până mâine dimineaţă... Asta şi faptul că mi-au oferit prea multe ocazii să nu "îi" mai suport. Asta e!


Pe de altă parte, weekend, bine ai venit! Blog, bine te-am regăsit. În sfârşit câteva momente de "răgaz" (dacă poţi numi weekend-ul aşa, având în vedere faptul că o căruţă de teme aşteaptă pe birou), în care îmi permit să postez şi eu ceva... O nimica toată! Fără inspiraţie sau alte chestii gen, dar... Postez! Asta-i cel mai important.

În ultimul timp am observat o creştere considerabilă a activităţii pe blogul meu. Nu ştiu dacă din ce în ce mai mulţi îmi urmăresc blogul, dar cei care o fac, o fac regulat, şi asta îmi dă un motivălău în plus să mai postez (lucru pe care, înainte, când nimeni nu îmi urmărea blogul - poate doar câţiva colegi de clasă - nu îl făceam). Sper că îmi veţi urmări blogul în continuare, şi mai mult decât atât, sper că vă voi da motive să o faceţi. 
So, fiţi cu ochii pe mine căci eu "vroiesc" să fiu activ!

Şi, chiar dacă nu are nicio legătură cu...ce e mai sus, nu puteţi nega că melodia e sublimă.

â