Pagini

vineri, 1 noiembrie 2013

Blogule, cu drag.

Dragul meu blog,

Știu că te-am neglijat grav în ultimul timp, dar înțelege-mă! A opta e nașpa, e super greu, n-am timp decât de școală. Ceea ce mă bucură nespus de tare e că nu prea mai am timp să mă gândesc la examen... 

S-au întâmplat multe de când nu am mai scris aici. Nici nu mai știu unde am rămas cu șirul întâmplărilor. Însă voi face un rezumat a ceea ce s-a întâmplat de la începutul anului școlar. Păi...de unde să încep? Prima zi de școală a fost...aproape ca de obicei. Un moment în care părul de pe mâini stă ridicat în permanență, iar diriga repetă cât de mult am crescut. Anul ăsta ceva a fost diferit : a lipsit imnul școlii, ceea ce m-a întristat, puțin. Și nici n-am auzit când domnul director ne-a urat succes la examen, lucru pe care chiar voaim să îl aud. Dar asta e. Socoteala de acasă chiar nu s-a potrivit cu cea din târg...
Odată cu venirea zilei de 1 octombrie, am început pregătirile la română și mate, deci variante peste variante și probleme peste probleme. Era să uit comentariile. Nelipsite.
Dorina începe să aibă dreptate în legătură cu fetele, ceea ce mă enervează răăău de tot. Dar nu renunț. AI ÎNȚELES, DORINA? Nununununu. Mwahahaaaa :))

Ajung, încet-încet, la concluzia că nu prea mai știu să scriu pe blog. Doamna Alina, cum prindeți o leapșă, să mi-o pasați, vă rog. Poate îmi reintru în mână... Nu prea mai am ce să vă spun, decât că-mi era dor de voi, și că în ultimul timp blogul meu a fost accesat de niște persoane din America. Hm, ciudat. 


PS : M-am îndrăgostit de muzica coreeană :).

sâmbătă, 24 august 2013

99 de motive pentru care Dorina nu e mai şmecheră decât mine.

  1. Simplul lucru că sunt Vlad mă face mai şmecher decât Dorina
  2. Va trebui să mă gândesc ce scriu 
  3. Nici măcar nu am habar de ce m-am apucat să scriu asta
  4. Cânt la chitară. Dorina doesn't
  5. Cânt la vioară. Dorina doesn't
  6. Cânt la orgă. Dorina doesn't
  7. Eu nu umplu casa de fum când fac cartofi prăjiţi, cum face Dorina. Eu nu umplu casa de fum pentru că nici măcar nu fac cartofi prăjiţi. Dar fac o omletă superbă.
  8. Cu siguranţă sunt mult mai lipicios decât Dorina. Şi nu ai cum să conteşti asta
  9. Dorina a zis că noi suntem prieteni buni pentru că eu sunt mai matur decât ar trebui şi ea e mult mai imatură decât ar trebui. Nu cred că-i adevărat. 
  10. Ştiu să cânt "cup song"-ul. Dorina doesn't
  11. Am un blog pe tumblr mult mai liniştit decât cel al Dorinei. Şi da, a avut dreptate când a zis că mă deranjează pornăciunile de pe blogul ei. Sunt chiar naşpa. Indiferent de ce ar zice ea
  12. Daca dau like la o postare de-a ta, Dorina, care conţine cuvântul "naughty", nu înseamnă că îmi plac pornăciunile. Pentru că aia nu-i pornăciune.
  13. Azi e ziua celei mai tari mame din lume pe care o iubesc super mult şi îi mulţumesc foarte mult că m-a învăţat că pe lângă mamă îmi este şi prietenă super bună!
  14. Dorina, şi eu iubesc mâncarea de la KFC! 
  15. Luni plec la Bucureşti şi probabil Dorina de-asta zice că e nervoasă pe mine. I-am zis că nu ne vom vedea. Ai zis că şi tu ai treabă, deci nu-s vinovat. Clar?
  16. Vreau să mă văd cu Dorina
  17. Vreau să mă mai văd şi cu Irina, avem multe de vorbit.
  18. Anu' ăsta am examen, copii! *apă curgând pe faţa-mi speriată*
  19. Sunt mult mai mişto decât Dorina din nişte motive pe care ea le ştie cu siguranţă. *cough* Nu-i aşa, Dorina?
  20. Îţi voi aminti în septembrie că ai schimbat prefixul şi tu nu îmi vei da foc la câine. Nu am aşa ceva. 
  21. Irina îmi spune că nu sunt mai şmecher decât Dorina. 
  22. Poate are dreptate
  23. Dar eu cred că nu are
  24. Am nişte postări pe blogul ăsta mult mai mişto decât cele ale Dorinei. Şi scriu mult mai frumos decât ea
  25. Nu vorbesc aşa de urât ca ea. Şi ea e fată! 
  26. Dorina e naşpa că nu e din Măcin şi că niciodată nu poate să iasă la Cico cu mine. Şi mi-a promis asta. Şi nu voi uita. Şi dacă nu îşi îndeplineşte promisiunea n-o s-o mai iubesc. Şi dacă n-o s-o mai iubesc nici n-o să mai vorbesc cu ea, şi ea o să fie supărată.
  27. Dorina nu a luat niciun premiu la Sulina. Şi Dorina n-a cântat pe stadion (sau poate că a făcut-o, dar nu într-un spectacol)
  28. Dorina abia reuşeşte să treacă de nivelurile de la pet rescue saga. 
  29. Dorina râde de mine şi mă enervază. Dar îi mulţumesc super mult că mi-a zis de aproximativ 2769 de ori "Stop Overthinking, Vlad"
  30. Dorina mă enervează că îmi zice vlăduţ. Pe mine mă cheamă Vlad, doar diriga are voie să îmi zică vlăduţ, da?
  31. Chiar dacă m-a ajutat super mult, a şi râs muuuuuuuuuuult de mine această Dorincă.
  32. A, mi-am adus aminte
  33. O enervez super tare când îi zic Dorinca
  34. Pentru că aşa îi zice mamaia ei, sau ceva de genu'
  35. Şi eu am cam uitat să îi mai zic Dorinca, Dorincă, şi chestiile astea. Nu ştiu de ce, dar bine că mi-am adus aminte.
  36. Sunt mult mai cuminte decât Dorina. Oricine e mult mai cuminte decât Dorina. Dorina e o nebună de neegalat, şi asta nu în sensul rău al cuvântului
  37. Dorina are prea mulţi pitici pe creier, în creier, în urechi, în ochi, în nas şi-n gură şi peste tot. Dorina e plină de pitici.
  38. Dorina stă cu fereastra *dişchisă*, şi apoi se supără pe tine că nu îţi pasă de răceala ei.
  39. Eu stau cu fereastra *dişchisă* toată noaptea, cum face şi Dorina, dar eu sunt la fel de sănătos dimineaţă
  40. Dorina are cartofi prăjiţi de la mc, eu am cartofi prăjiţi de la mamaia! Sâc! Ăştia sunt mult mai buni!
  41. Dorina a fost o fată super obraznică dar simpatică întotdeauna. Cred. Da, super obraznică, dar nu simpatică.
  42. Nu simpatică, nici drălaşă, nici chestii din astea
  43. Dorina are un blog aşa de naşpa pe tumblr, că dacă intru acolo e posibil ca după două secunde să fiu nevoit să ies, să mă duc la bucătărie, sa iau două furculiţe şi să mi le bag în ochi, iar dup-aia să le răsucesc. Poate aşa n-o să mai văd chestii din alea în viaţa mea. 
  44. Şi să ştii că n-am uitat de postarea aia super oribilă şi îngrozitoare, care era un mesaj sau ceva de genu'
  45. Eu m-am bucurat de ziua mea, şi-am aruncat nişte lampioane cu cei mai tari prieteni din lume. 
  46. Eu de obicei nu las lucrurile neterminate
  47. Dar de data asta s-ar putea să o fac
  48. Sau poate nu
  49. Sunt un elev conştiincios, şi vreau să fiu primul întotdeauna
  50. Cine nu mă cunoaşte ar putea spune că glumesc când spun că sunt cel mai tare şi cel mai deştept şi cel mai frumos. Cei care mă cunosc puţintel spun că sunt narcisist. Cine mă cunoaşte într-adevăr ştie că fac asta doar ca să enervez puţintel pe cineva. Sau poate că nu are ţintă. Oricum, ăsta îmi e scopul
  51. Îmi plac zâmbetele şi momentele super frumoase alături de prieteni, cu o pizza şi o sticlă de cola în faţă
  52. Dorina nu va reuşi niciodată să fie măcar pe jumătate la fel de şmecheră ca mine
  53. Irina e mai şmecheră decât mine, recunosc
  54. Eu compun muzică, Dorina! Am compus două melodii. Şi le-am compus şi versurile! Ai făcut tu aşa ceva?
  55. Nu îmi schimb gusturile după cum bate vântul
  56. Nici la muzică
  57. Nici la haine
  58. Nici la nimic
  59. Cunosc pe cineva super tare, cu care mă întţeleg super bine. Bine, sunt trei sau patru, dar nu dau nume, că s-ar putea să contrazic tot ce am scris până aici
  60. Waaaa, am ajuns la 60!
  61. Dorina, până acum sunt mai tare decât tine
  62. Îmi pare foarte rău să te anunţ
  63. Nu eşti mai meşcheră
  64. Punct
  65. Chiar dacă ai fost ospătăriţă în vara asta
  66. Măcar ai primit ceva bacşiş? Că dacă nu, n-ai valoare!
  67. Ăsta e blogul meu, dacă dai click ajungi acolo. Sper să îţi placă. Dar citeşte până la final, că ai timp apoi de tumblr
  68. Dacă mi-ai pune varianta acustică de la Vino la Mine, Viţa-de-Vie, nu m-aş plictisi nici după două luni de ascultat întruna
  69. Am o clasă super. 
  70. De ce am scris asta acolo? :)) Prietenii ştiu de ce! Colegii, I mean.
  71. Suntem nebuni, super tari, şi chiar dacă n-om fi cei mai tari la învăţătură niciun prof n-o să ne uite. N-o să le dăm noi voie!
  72. Fac nişte brăţări mai mişto decât alea pe care le face Dorina. Probabil că alea nici măcar nu există
  73. Nu spun că am chestii pe care nu le am. Sau pe care cred eu că le am, dar clar nu sunt ale mele! Da, Dorina?
  74. Irinei nu îi place Harry Potter, cică
  75. Dar Dorinei îi place, e mai şmecheră decât Irina, deci
  76. Mie îmi captezi atenţia când îmi zici bună
  77. Mă faci şi mai atent atunci când îmi zici ceva super mişto despre Harry Potter
  78. Sau doar pari interesat de asta
  79. Dar dacă zici "nu îmi place Harry Potter", m-ai pierdut
  80. Şi eşti cea mai naşpa persoană din lume
  81. Irina a avut noroc
  82. Mare noroc
  83. Dorina, mă apropii de sfârşit
  84. Şi am să îţi spun nişte chestii foarte importante
  85. Chiar dacă te iubesc
  86. Şi ţin mult la tine
  87. Asta nu înseamnă că eşti mai şmecheră decât mine
  88. Mai şmecheră
  89. decât
  90. mine
  91. vei
  92. fi
  93. doar
  94. când
  95. vei
  96. scoate
  97. la
  98. cico

miercuri, 21 august 2013

Leapşa de la Ştefania :)

E leapşa pentru că aşa am vrut eu. Da?

Dacă sunteţi curioşi despre ce voi scrie azi, e vorba despre ce-am făcut eu în toată vacanţa (sunt curios dacă par mai multe când le scriu...), despre începerea şcolii şi despre ce urmează anul ăsta...

Doamne, voi scrie toată postarea cu o stare super mişto. Nişte fluturi în stomac produşi, de data asta, de gândul că trec clasa a VIII-a, şi pe lângă faptul că noi vom fi cei mai mari din şcoală, lucru care puţin mă interesează, VOM AVEA EXAMENE. Pe lângă fluturi, mai am şi un zâmbet tâmp pe faţă, şi o curiozitate de nedescris în ceea ce priveşte examenele. Vreau să ştiu măcar dacă voi dormi cu o noapte înainte de examen. (no way). Probabil voi dormi puţin. Dacă mă pun în pat la 9 (seara), reuşesc să adorm până la 12. So...
În fine, ştiu, mai e mult! Însă noi, copilaşii, ne gândim întotdeauna la ce urmează să se întâmple. Presupun că nu sunt singurul. Şi mai ales în asemenea situaţii...


Gândul că trec clasa a VIII-a, şi mai ales a VIII-a A, care, fără supărare, e cea mai tare clasă din şcoală, şi cea mai tare clasă de a VIII-a care a fost vreodată la noi în şcoală, îmi dă fiori, mă înspăimântă, mă face să râd, mă motivează să lucrez, şi mai multe chestii din astea, care formează o tocană de emoţii care are un gust superb. Mie îmi place la nebunie. Sunt conştient de faptul că nu va fi un an tocmai uşor, şi că subiectele de la examen nu vor fi tocmai uşoare. Dar sunt prea motivat să ajung ... undeva ... ca să nu trec cu brio peste toate astea. Aşa că nu-mi staţi în cale, s-ar putea să ieşiţi cu doi dinţi lipsă, un ochi scos şi trei degete de la piciorul stâng rupte.

Cât despre ce am făcut în vacanţa asta... A fost cea mai genială vacanţă din viaţa mea. Şi dacă eu zic asta, înseamnă că a fost chiar genială. Încă nu s-a terminat, urmează să plec la Bucureşti, dar să analizăm ce am făcut până acum. Vacanţa a început mai superb decât se putea. Relaxare după premiere, la o pizza, cu colegii. Am râs ca nebunii, şi ne-am distrat. Clasa a VII-a ne-a unit foarte mult. Am mai crescut, şi poate lucrul ăsta ne-a făcut să ne dăm seama că nu are rost să ne certăm într-una. În fine, să revenim la vacanţă. După premiere, ca la începutul oricărei vacanţe, am fost foarte motivat să îmi termin temele până la sfârşitul lunii iunie. Însă cu toţii ştim că asta nu s-a întâmplat. Oricum, până în septembrie vor fi gata. În vacanţa asta am fost...productiv, să spun aşa. La Sulina, v-am spus şi în postarea precedentă ce premiu am câştigat, şi cât de mulţumit am fost de mine. Nu mi-a venit să cred! La Măcin, zilele oraşului au fost superbe. Ne-am distrat, ne-am pictat pe faţă (eu am dat startul nebuniei, pentru că trebuia să fie unul mai nebun...), am căutat loc să ne ferim de ploaie... Ploaia nu m-a lăsat să scap neudat din cap până în picioare. Nu mi-am dat seama să îmi dau ochelarii jos, şi m-am chinuit să alerg până la cea mai apropiată terasă cu ei pe ochi. Vă daţi seama cât de clar se vedea. :))

În apropierea finalului vacanţei, pot spune că sunt foarte foarte mulţumit de ce am făcut vara asta, şi că nu am lăsat-o să râdă aiurea. Bifez pe un "to do list" râs cu lacrimi, râs la telefon fără motiv, plimbări cât se poate, zeci de mii de mesaje trimise, dar şi primite, aproape 100 de pagini completate (cu teme, bineînţeles...) şi o chestie cu care cred că v-am înnebunit dar nu v-o spun. Sâc!

Sper că aţi avut o vacanţă la fel de genială ca a mea! Vă salut :)!

marți, 13 august 2013

Missed ya', guys!

Nu am mai scris nimic de ceva vreme. Între timp s-au întâmplat multe, dar le subliniez pe cele mai importante. Nu obişnuiesc să mă laud cu premiile mele de la sfârşitul anului, cele de la şcoală, aşa că nu o voi face nici acum. În schimb îmi permit să mă laud cu ce am făcut la Sulina, la Festivalul - Concurs Naţional de Interpretare Muzicală Sulina 2013, unde am luat premiul special din partea Asociaţiei RoArt, din Belgia. Yay! Întrebaţi dacă mă aşteptam? În niciun caz. Însă chestiile care vin când nu te aştepţi DELOC DELOC DELOC sunt cele mai mişto. A fost superb. Când a venit la mine preşedinta asociaţiei şi mi-a spus : "Vlad, să cânţi frumos în seara asta, da?", am rămas mască. M-A-S-C-Ă (am uitat să precizez, eram la Gala Laureaţilor, şi aveau să cânte numai cei ce au primit premii). Oricum, a fost ceva super frumos. Despre Sulina ce să spun?... E multă apă, aşa cum zicea un prieten, dar e super! super, super, super! 

Detalii despre ce s-a întâmplat după Sulina nu pot să vă dau. Dar oricum, e ceva frumos. Foarte frumos. S-au legat strânse legături acolo. Care după... Va urma :))

Voi ce mai faceţi? Mi-a fost dor de voi. Cu toate că nu îi ştiu pe toţi cei care îmi urmăresc, sau cel puţin urmăreau blogul, mi-a fost dor de voi toţi. Mi-a fost dor să vă scriu, dor să vă spun cât de nervos sunt şi alte chestii de genu'. A fost o perioadă în care pur şi simplu n-am vrut să aud de blog. Nu mă omorâţi. 

Sper să postez mai des de-acum. Până se termină vacanţa. Poate. Nu garantez.

Hai pa! :)

vineri, 17 mai 2013

exams-done.

actualizare de stare - am scăpat de teze, şi normal, sunt cel mai fericit. atât.

vineri, 10 mai 2013

vinolamine.

Un singur lucru mi se pare imposibil pe lumea asta. Să impresionezi o persoană. Şi nu o persoană oarecare, una pe care o placi. Nu numai că este imposibil, dar nici nu merită, dragilor! Mi se pare că devine din ce în ce mai fără rost să comunici cu unele persoane. Persoanele alea care iubesc glumele proaste şi miştourile. Îi urăsc pe ăia, ei n-au decât să mă implore să îi suport.
Nu spun chestiile astea din burtă. Spun chestiile astea pentru că dorinţa mea de a experimenta devine din ce în ce mai mare, chit că al meu corp se va rupe în bucăţi în viitorul cât se poate de îndepărtat, sper eu. Nu, să fim serioşi, experimentatul noilor senzaţii n-ar trebui să fie o dorinţă (sau da, dar pentru persoanele care sunt aşa de nebune încât să creadă că vor rezista la nesfârşit).                                                                                
                                                                                                                                                      
  
be better for who?

Mă bucur să cred că sunt îndeajuns de nebun încât să cred că pot. Ei, de data asta nu mi-a ieşit. Mai sunt şi unele excepţii, care mă învaţă că nu trebuie să renunţi. Pentru acea persoană care ştie despre ce e vorba, nu voi mai încerca pentru că mi-am dat seama că o persoană aşa neînsemnată nu merită atâta efort, şi pentru că sunt un narcisist convins şi "modestia" din mine vorbeşte, pot spune că nu merită o persoană care să o placă, sau pe mine. Nu merită pe nimeni, de fapt. V-am avertizat că-s narcisist, aşa că să nu vă aud!

Deja trei doze de aşa ceva până acum. Am anticorpi de-acuma. Nu vreau să devin stană de piatră, aşa că dragă chestii, la mai mare!



Prea târziu pentru un "vinolamine", acum.
         

vineri, 3 mai 2013

Easteeeer!

Îmi place la nebunie că a venit din nou perioada aia a anului în care mama face tort în formă de iepuraşi, vine Paştele, mergem la biserică şi cântăm, şi toate astea. Bineînţeles, după noaptea de Înviere, mergem acasă şi devorăm tortul, ouăle care arată super bine şi ţi-e milă să le decojeşti, şi pasca aia super-mega-ultra bună pe care o face mamaia. Ăsta-i modelul Paştelui perfect pentru mine.

Bineînţeles, nu se poate să existe postare în care să nu mă plâng de vacanţe scurte, şi alte probleme eleviceşti, aşa că a trebuit să aduc vorba despre asta. Da, ador Paştele (dar să nu uităm de Crăciun, totuşi!), dar dacă nu era încadrat de şcoală interminabilă, teme-o droaie şi alte chestii, ar fi fost chiar sublim. În fine, Paştele ăsta nu voi mai ţine cont de şcoală. Şi nu, nu zic asta mereu, zic asta doar acum. Profitaţi de ocazie şi ieşiţi cât de repede de pe blog că s-ar putea să mă răzgândesc.

Vă doresc tuturor un Paşte de poveste, un trecut pe sub masă uşor, o voce superbă pentru Prohod (sper să vă găsiţi şi cărticelele de anul trecut, că mie mi-a luat vreo trei săptămâni să o găsesc...), să ajungeţi cu lumina acasă fără să vă întoarceţi la biserică, sau ceva de genul ăsta, şi să reuşiţi să crăpaţi cu oul vostru toate celelalte ouă! Ha, c-am zis-o şi pe asta :)

Paşte fericit!

duminică, 28 aprilie 2013

Macin.

Îmi place foarte mult atitudinea celor care nu-s din împrejurimi. E foarte „O.K.” să zici cu seninătate că habar n-ai unde sunt Munții Măcinului, și să consideri acest orășel un sat amărât, din fundul lumii...
Adevărul e că asta m-a deranjat, dar nu cel mai tare. Dacă ai ceva cu Măcinul, bine, e treaba ta! Dar nu pot să înțeleg ce ai putea să ai cu Măcinenii. De cum au auzit cei în cauză că suntem din Măcin, au zis : „Noi nu știm istorie, n-avem de unde să știm unde e Măcinul!”. Iar apoi, au urmat niște comentarii de genul „Bă, ce măcineni sunt ăia!”, sau ”Ăia-s măcineni sigur!”, aceste vorbe nefiindu-ne adresate... Mă rog, sunt cocalarii din ziua de azi, și nu le poți face nimic. 

Să lăsăm la o parte nivelul scăzut de inteligență, dar crescut de nesimțire al unor persoane, și să mergem mai departe.
Dacă nu știți cum am ajuns să vă povestesc din aventurile mele, fiți atenți!


După ore-n șir de repetiții în care mâna mea nu mai putea să se miște, și era foarte posibil să-mi cadă și arcușul, a venit inevitabilul concurs interjudețean. Ghinionul nostru, la Tulcea! Am plecat, am evoluat, i-am privit pe ceilalți, și ne-am comportat normal. Dar la decernarea premiilor, acești indivizi despre care v-am vorbit și-au făcut apariția. Nu, noi ne-am făcut-o, că ei erau deja acolo... :))
Erau și de la Seminar, și au luat locul I, la fel ca noi, am uitat să spun...

Trebuie să îmi cer scuze acum, că nu am mai reușit să postez. Adevărul este că în timpul școlii aș găsi orice portiță spre blog, dar în weekend-uri, sau când vacanța se apropie, sunt așa multe de făcuuut! Mă-nțelegeți voi.


duminică, 21 aprilie 2013

Dear school...

Recuperat ore = cea mai proastă idee ever.
De ce aş recupera aceeaşi zi de şapte ori, fratele meleu, când pot să stau frumuşel acasă? Totuşi, trebuie să am bun simţ, şi să le mulţumesc profesorilor că sâmbătă ne-au lăsat să stăm degeaba. Să stăm degeaba, dar la şcoală, lucru care oricum ne-a stricat tuturor dispoziţia. Din trei ore şi douăzeci şi cinci de minute pe care trebuia să ni le petrecem recuperând materie (noi suntem înainte cu materia, nu în urmă, deci o oră liberă ne-ar fi adus la normal, oamenii lui Dumnezeu!) am stat două ore la repetiţii pentru ziua şcolii, jumătate de oră în faţa chioşcului mâncând îngheţată topită, şi jumătatea de oră rămasă am făcut istorie (ne-a predat, logic!) şi muzică (a zis că nu pune absenţe, şi mi-a părut rău că nu apucasem să plec)...
A fost o zi pierdută "superbă", şi o săptămână în care am văzut şcoala zi-de-zi la fel de bună.

Duminica a trecut şi ea, din păcate, dar mâine plec din casă cu gândul că păşesc pragul şcolii abia pe la patru, că duaaah! am concurs cu profu' de bio, şi trebuie să merg acolo. Să dea Dumnezeu să se termine pe la 1!
Şi cum mai avem o săptămână şi două zile de şcoală după care vine binecuvântata zi de 1 mai, îmi urez mie, şi colegilor mei multă putere de muncă, şi chef de şcoală (necesar pentru toţi). Cu toate că n-am avut nicio temă chioară pentru mâine (mă rog, doar de învăţat ţările Americii, dar nu e ceva foaaarte complicat), weekend-ul ăsta a trecut fără ca cineva să îl simtă, sunt convins. Noroc cu ziua şcolii, care-i marţi, şi care probabil ne va scăpa şi ea de ora de fizică de luni. 

Offf! Am vorbit prea mult de şcoală, dar stresul e stres!

Mi-ar plăcea să pot vorbi despre Polul Nord, reni, caracatiţe, regine, delfini şi căluţi roz ca şi cum chiar ar exista, dar cum nu există, mi-e imposibil să o fac. Aşa că să trecem la lucruri mai reale. Voi nu iubiţi unicornii?




marți, 16 aprilie 2013

Trust.

Un pahar de sticlă nu se fabrică aşa uşor, dar dacă l-ai scăpat, în mai puţin de o secundă e praf şi pulbere... Aşa e şi cu încrederea. Trebuie să fii foarte atenţi cui o acorzi şi cu nu, că s-ar putea să rămâi blocat când secretele tale ajung pe cine-ştie unde...
După mine ăsta e cel mai nasol mod de a dezamăgi o persoană. Fac din nou o comparaţie. După ce ai spart o vază, oricât te-ai chinui, după ce o lipeşti nu este perfectă, ca înainte, fiind mult mai fragilă acum. Cum treaba cu încrederea? IDEM, fraţilor, IDEM! 

Sunt convins că dacă nu ai păţit-o, nu realizezi. Dar dacă ai păţit-o, cei care te-au "făcut de râs", să zic aşa, vor avea de suferit... Ei, hai să nu zicem chiar aşa, dar e clar că niciodată nu te vei mai comporta la fel cu ei, vei fi mai rece... 

Dacă ai căpătat încrederea unei persoane, e o chestiune de timp până să îţi dai seama că o ai, dar dacă nu te chinui să realizezi mai repede, eşti praf! Că în timpul în care te joci cu sentimentele cuiva, te joci şi cu ale tale, şi crede-mă, că şi tu vei fi rănit. Ţineai la persoana aia, aşa-i?

Ştiu că e greu să oferi încrederea cuiva. Când îi zici ceva, ai reţineri, parcă nu ai face-o. Dar până la urmă o faci : ce-o fi, o fi! Nu mor eu dintr-o vorbă. Dacă vorba aia rămâne între voi, here is your real friend, dar dacă se duce cine ştie unde, undeva unde nici măcar nu te gândeai că s-ar putea duce, atunci alege-ţi prietenii mai cu grijă, dragul meu cititor... 
Când am auzit că toată ţara face ore sâmbăta, am fost like : Yeeey! Să se sature! Noi avem alte metode! Am precizat şi data trecută...

S.U.A. şi ai ei foşti premieri şi preşedinţi, şi ce mai eraţi voi, ajutaţi-mă mâine cu Războiul vostru Mondial, şi cu ce s-a întâmplat după, de numai voi ştiţi! Habar n-am eu unde aţi vorbit voi, ce aţi vorbit, şi când aţi vorbit, despre cine ia Polonia, sau ce îi face, şi ce se întâmplă cu lumea postbelică... Dacă vă interesa ca noi să ştim, ne chemaţi în audienţă, cu o cameră foto digitală, de preferat, în buzunar (ca să putem şi filma, să ne fie mai uşor la istorie). 
Acum luând serios lucrurile, nu mi-ar fi displăcut să fiu pe-acolo, când au avut loc conferinţele alea, ca să ştiu cum s-a întâmplat, ce s-a întâmplat, unde s-a întâmplat, şi mai exact, ce s-a vorbit. Aş fi fost istoric din burtă de la mama!


luni, 15 aprilie 2013

Nervous.

Bunătatea. Nu ştiu de ce mi-a venit să scriu despre asta, dar cum fără topic nu am nicio şansă de a scrie două cuvinte care să aibă legătură, am zis să aleg unul.

Persoanele bune sunt o raritate, trebuie să recunoaştem... Şi cum nu le întâlneşti la orice colţ de stradă, când dai de-o minune te-agăţi de ea şi nu-i mai dai drumul. D.

Acum nu zic că e o persoană excelentă, pentru că dacă aş zice asta mi-ar da zeci de mii de "hug-uri" (asta da, ca să nu zic în română...), şi mi-ar spune, probabil, că este o persoană oribilă/îngrozitoare. N-ai decât să crezi asta, băi, că nu-i adevărat! 

Dacă mă întrebaţi de ce am scris asta, nu ştiu. Poate că pur şi simplu am simţit nevoia.

Tot timpul mă întreb dacă sunt o persoană bună. 
Dar când întrebarea devine atât de apăsătoare încât trebuie să îmi dau şi un răspuns, creierul meu are grijă să mă conducă pe calea spre insucces.


Acum trebuie să trec şi la partea rea. Surpriză mare când am ajuns la şcoală. Fericit că sunt două săptămâni COMPLET NORMALE în care mergem la şcoală şi facem ore, într-un mod mai intensiv, ce-i drept, am rămas cu gura căscată (nu, nu era căscată, era când închisă când deschisă că nu mă mai puteam opri din vorbit)... La avizier, buluc de elevi. Nu, de obicei nu se întâmplă asta, dacă vreţi să întrebaţi. Aşa că am decis să merg şi eu. Era afişat orarul pe săptămâna asta. Surpriză! În fiecare zi ore de la 12 la 7, ca să recuperăm alea două zile, 2 şi 3 mai. Serios?! Era ultimul lucru la care m-aş fi gândit... Să zicem mersi că nu-s două sâmbete, că pe-ala chiar le-aş fi simţit...
Dar, Doamne! Sunt doar două săptămâni, trebuie să rezist, nu? (nu, nu eşti obligat)

Trebuie să îmi urez succes cu blogul, în această perioadă super naşpa, pentru că şi-aşa postam cam rar, deci acum...nu ştiu ce se va întâmpla. Aşa că succes, Vladule!

miercuri, 10 aprilie 2013

Leapşa de la doamna Alina.

1) Când ai început să scrii online şi ce te motivează să scrii pe blog?
     25 septembrie 2012.
     Habar nu am ce mă motivează să fac asta. La început a fost doar o idee, care nu avea şanse să ajungă în stadiul ăsta, dar acum mă motivează faptul că primesc încurajări, de la mai multe persoane, dar nu contează nici numărul lor, şi nici cine sunt! Important pentru mine este că ele există, şi, când am nevoie de o vorbă bună, le întreb ce fac. Totul pare aşa simplu...

2) Cum reacţionezi la comentariile negative?
    Sincer, singurul comentariu negativ pe care l-am primit a fost introdus subtil în conversaţie, şi eu l-am luat ca pe un sfat, nu ca pe o critică. În general, criticile negative nu mă deranjează. Dacă am primi numai critici pozitive, am stagna în evoluţie, nu am mai face niciun progres, şi ăsta nu mi se pare un lucru bun. În plus, toţi avem nevoie de o persoană pe care să ne descărcăm, la un moment dat... (evil moment)

3) Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?
     Nu a existat "idee iniţială". Nici măcar nu ştiu ce m-a determinat să îmi fac blog. Înainte de blogul ăsta, am mai avut nişte tentative, dar atunci eram mic, şi nu mi-a ieşit nimic.

4) Ce fel de link-uri ţii în blogroll?
    Dacă aţi aruncat o privire, blogroll-ul meu e foarte mic, dar nu există virgulă necitită în blog-urile alea. Sunt bloguri pe care le-am pus acolo că mi-au plăcut. Dorina, trebuie să te menţionez din nou, mă face să râd de nu mă mai pot opri, câteodată. Cred că rolul unui blog ăsta e. Să te facă să te simţi bine în pielea ta, şi totodată să te ajute să cunoşti persoane, să împarţi impresii, şi mai multe chestii din astea...

5) Cum te-a schimbat pe tine blog-ul?
    Nu cred că blogul m-a schimbat. Doar m-a ajutat să îmi dau seama cine sunt, ce vreau să fac, ce am de gând... M-a mai învăţat şi alte chestii. De fapt nu m-a învăţat blog-ul, am învăţat eu singur, scriind. Am învăţat ce-i aia fericire, ce-s ăia prieteni, şi multe chestii din astea. Am învăţat şi că nu poţi posta orice : toate au o limită. 
     Zic ceva din nou; datorită blog-ului acesta super drăgălaş am cunoscut persoane grozave, care m-au ajutat şi ele la chestii (Dorina knows), nu exemplific, şi m-au ajutat să îmi conturez caracterul. Dacă cineva m-ar întreba dacă să îşi facă blog, l-aş încuraja. Am încercat asta, dar părerea proastă despre persoana lor nu le-a dat voie să îşi facă un biet cont, şi să mai arunce două trei cuvinte din când în când, dar din suflet...

7) Cât despre cititorii acestui blog?
    Cât despre cititorii acestui blog... Ei m-au încurajat, ei mi-au citit articolele, ei m-au făcut să îmi dau seama că unele articole nu aveau ce căutau aici, aşa că le-am şters şi am ieşit din nişte momente penibile, zic eu, ei m-au învăţat ce-i aia leapşa (mulţumesc, doamna :)! ), şi m-au mai învăţat chestii, multe chiar, pe care nu mai stau să le înşir aici... 

    În încheiere, aş vrea să-mi mulţumesc că mi-am făcut blog.

  
  Bine, bine! Hai să nu fiu egoist! (aia de sus era menită să vă binedispună :)) )
  În încheiere aş vrea să vă mulţumesc pentru simplul fapt că mă încurajaţi să mai postez şi mâine, iar blog-ul are mereu ceva nou. Voi faceţi asta, nu eu! Mulţumesc! :)

Happiness.

Fericirea. Ce-i cu fericirea? Ce e fericirea?
Eu unul sunt fericit aproape tot timpul... Ce dacă nu am saci cu bani, pe care toţi ni-i dorim când suntem mici? Viaţa trebuie luată şi cu bune, dar şi cu rele... Fericirea asta... Trebuie să fim fericiţi şi recunoscători pentru fiecare gură de aer proaspăt, pentru fiecare unghie ruptă, pentru fiecare necaz păţit, pentru orice zâmbet, zărit în colţul gurii cuiva, pentru o seară cu prietenii, pentru o călătorie neaşteptată, şi pentru toate lucrurile care ne dovedesc că trăim, şi că ne place! 

Când eşti fericit, 0 ţi se pare infinitul. Cei fericiţi mănâncă îngheţată fără să se gândească la gâtul lor, care are să îi doară a doua zi. Ei trăiesc fiecare clipă, o savurează în adevăratul sens al cuvântului. Ţi se pare că eşti fericit dacă stai toată ziua la calculator, şi nu ieşi din casă? Nu, asta nu-i fericire, chiar dacă aşa pare. Eşti mai fericit şi dacă te înjură un om că ai făcut gălăgie, pentru că gălăgia aia era de fapt râsul tău şi al prietenilor tăi...

Fericirea, la fel ca şi prietenia, e ceva imposibil de definit. Sau dacă vrei să o defineşti, ajungi la concluzia că ţi-ar trebui cam o sută de caiete, dacă nu mai mult...
Eu sunt fericit că scriu pe blog. Eu sunt şi mai fericit când primesc aprecieri, sau când reuşesc să aduc zâmbetul pe buzele cuiva. Eu când citesc, sau când scriu, mă transform, pur şi simplu, în cuvinte; mă dăruiesc... Când citesc, eu sunt un omuleţ mic acolo, care stă cu o găleată din aia de KFC în mână, şi mănâncă precum un disperat în timp ce priveşte ce se întâmplă. Adesea se întâmplă să dau pe mine, pentru că ori îmi bate inima prea tare, ori nu-mi pot stăpâni râsul... E frumos! Şi sunt fericit când fac asta!

Sunt fericit când citesc, când scriu, când râd, când vorbesc, când dorm, când respir, când învăţ, când sunt certat, sau când mi se fac observaţii, când fac o greşeală gramaticală pentru că tot timpul e cineva care să mă corecteze, şi, aşadar, să mă înveţe ceva nou. Eu sunt fericit chiar şi atunci când plâng. Plânsul e doar o expresie a feţei cuiva, pentru că plânsul este şi el, la urma urmei, ceva ce trebuie să facem, pentru că ochii au nevoie de lacrimi. Biologic vorbind...

Să presupunem că fericirea e un ocean. Sunt pe plajă, lângă ocean, şi stau întins pe nisip. Mă zgârie, dar ce contează? Îmi place! Mirosul ăla de ocean care mă...ceva, ce nu poate fi explicat oricât te-ai chinui... 
Dacă intri în apa aia şi te scufunzi nu poţi să te îneci. Pur şi simplu e imposibil. Adică...eşti prea entuziasmat de chestiile pe care le simţi ca să te mai gândeşti şi la moarte. Moartea nu există, s-a demonstrat ştiinţific! :)

Dacă cineva zice că-i fericit că e vacanţă, eu zic că minte. Asta e doar o încântare, care o dată cu timpul, pleacă. Nu eşti încântat că ai vacanţă, eşti încântat că poţi să îţi petreci timpul pe care îl ai acum liber în mult mai multe feluri... Poţi să cânţi, poţi să ţipi, poţi să îţi schimbi look-ul, poţi să comunici, poţi să râzi, poţi să ăţi juleşti genunchii fără să îţi pese, şi poţi să faci mult mai multe chestii. Chestii care, în ciuda aparenţelor, te fac chiar fericit!


marți, 9 aprilie 2013

Sadness and a War about to Start.

Ar fi genial să putem da timpul înapoi, şi să retrăim aceleaşi momente. Asta ar fi genial în cazul în care am greşit ceva, şi chiar ne păsa de aia. În orice caz, nu putem face asta, so, here we are. O situaţie cu care nu, nu mă mândresc, pot spune cei în cauză ce or spune. Nu ezit în a-mi recunoaşte vina, pentru că dacă nu o fac, totul va fi mai rău. Asta în cazul în care ai cu cine, că dacă nu ai, pot crede că eşti îngâmfat, şi vrei să te dai mare că ştii ce ai făcut, şi apoi îţi ceri scuze şi le pupi picioarele. Nu, nici chiar aşa... Să nu exagerăm!

În altă ordine de idei, s-a dus şi a doua zi de vacanţă, care m-a ajutat să-mi termin camionul de teme pe care îl aveam, şi acum mă simt şi relaxat, dar şi speriat în acelaşi timp. După două săptămâni de repaus total, tot ceea ce ne dorim sunt alte două săptămâni de repaus, nu de şcoală. Oricum, rezist cu gândul la vara asta care se încăpăţânează să vină, şi cu fiecare pas înainte, mai face doi înapoi. 
Vară, să ştii că noi toţi îţi ţinem pumnii şi te aşteptăm cu îngheţata în congelatorul de la chioşc de la şcoală, că acum dacă ne vede cineva că mâncăm, zice că suntem nebuni (cred că s-a întâmplat deja asta... :)) )...

Cum coreeni s-au hotărât ca mâine să declanşeze războiul termonuclear, lucru care sper să fie o minciună. Bravo japonezilor, care din câte am înţeles au luat deja măsuri, şi respect şi coreenilor, totuşi, pentru că s-au obosit să îi anunţe pe străinii de pe-acolo să îşi ia tălpăşiţa. 
Cum nu mă simt în stare să vorbesc despre asta, mă abţin, dar aştept cââât mai multe veşti, de bine, normal! Deşi chestia asta cu războiul mi se pare ceva foarte interesant, ştiu că nu este amuzant. Lecţiile de la istorie sunt altceva, dar să le fi trăit...nici nu vreau să mă gândesc...

Până când voi mai posta, în curând sper eu, vă urez numai bine, şi fiţi foarte atenţi ce faceţi, cum faceţi, şi când faceţi, că s-ar putea să dezamăgiţi nişte persoane destul de importante.

Vlad.


sâmbătă, 30 martie 2013

Home is Home!

Acasă e Acasă! Acasă e acolo unde e mâncarea lu' mama. Acasă e acolo unde îţi pare super rău că nu mai eşti cu sora ta. Acasă e acolo unde te întorci cu cel mai mare drag. Acasă nu e locul unde stai cel mai mult, Acasă e doar locul în care ai crescut şi ai primit dragoste, Acasă e locul în care ai oferit dragoste, şi ai jonglat cu zâmbetele celor dragi. Acasă e locul unde nu scapi de mama care te trimite să faci cumpărături. Acasă e locul unde calculatorul face un zgomot de nedescris. Acasă e locul în care te culci târziu şi te simţi vinovat din cauza asta. Acasă e...Acasă! Şi vă spun eu sigur, că nicăieri nu-i ca acasă, orice ar spune unii, alţii.

Acasă spunem locului din care ne-a fost greu să plecăm, locul de care şi acum ne este greu să ne despărţim, locul în care am copilărit, şi locul în care mama ne-a bandajat toate juliturile posibile şi imposibile. Acasă e locul magnific în care dormeai cu părinţii tăi în cameră, chiar dacă mai aveai alte şapte mii de camere la dispoziţie. Acasă e locul în care se află camera ta dezordonată, care din minune devine mereu curată (numai mamele noastre ştiu cum se întâmplă). Acasă e locul unde toată familia ta e, şi unde prietenii tăi nu se sfiesc să vină. Acasă e şi locul în care ai plâns, căci aici nu se întâmplă numai lucruri bune. Însă orice ar fi, ei sunt lângă tine. Ei fiind părinţi, prieteni, amici, şi nu numai atât...


miercuri, 27 martie 2013

1k.

La multe vizualizări, scump blog!
În caz că nu aţi observat, statisticile blogului meu au luat-o razna în ultimul timp. Nicio zi fără măcar o vizualizare. În fine, ăsta e un lucru chiar mărunt, şi lipsit de importanţă.
Încă nu ştiţi despre ce vorbesc? Am făcut 1.000 de vizualizări, my dears! 
Postări pline de înţeles, sau nu, postări fără importanţă, sau doar actualizări ale stării mele. Ăsta e blogul meu.  Mă bucur şi dacă doar 1 om se delectează citindu-mi chestiile astea, care cică se numesc postări. E foarte important pentru mine. (exprimare de râsul curcilor, ştiu)

Îmi cer scuze pentru fiecare frază pe care numai Dorina a înţeles-o, probabil, şi pentru fiecare literă greşită. Suntem oameni. Învăţăm. Ne perfecţionăm zi de zi. Mă bucur că am ocazia să scriu pentru voi, şi mă bucur că voi citiţi ceea ce e scris pentru voi. 

La mulţi ani!

sâmbătă, 23 martie 2013

Earth Hour.

Earth Hour. Earth Hour înseamnă ora aia în care stai cu luminile stinse, și cu telefonul închis (God, cine ar face asta?) și cu orice altă aparatură care necesită electricitate închisă. E frumos. Sau nu, pentru că mesajele te așteaptă, acolo, undeva, și te roagă să le consumi mai repede!
Earth Hour a însemnat montatul unui mesaj din lumânărele, și pozarea în 'jdemii de ipostaze a lumânărilor aprinse și topite aproape în întregime, și așteptarea în frig pentru montarea unui biet telescop. 

Earth Hour, e, în ciuda anumitor impresii, o oră superbă, o oră în care realizăm cât de importantă e tehnologia, și mai mult decât atât electricitatea. Earth Hour e o oră în care cu toții avem timp să realizăm că electricitatea e ca un drog fără de care nu putem trăi. Și cred că și voi aveți aceeași părere. Earth Hour e o oră în care avem timp să vorbim o tonă cu prietenii, și asta face to face, nu prin mesajele veșnic folosite...

A fost o experiență genială, pe care cu siguranță îmi doresc să o repet. 
A fost o experiență care m-a făcut să nu mai pot să îmi mișc degetele (și nu e o senzație tocmai plăcută), dar în același timp o oră care mi-a reactualizat excelenta idee pe care o am despre omenire, despre tot ce înseamnă electricitate, și, înainte de toate, evoluție.

marți, 19 martie 2013

A Little Story.



Nimeni nu crede în fantome. Poate doar copilaşii aceia micuţi şi drăgălaşi, care îşi care după ei jucărioara preferată în timp ce păşesc grăbiţi spre dormitorul părinţilor spunând că cineva a încercat să îi sperie. Bineînţeles, sunt liniştiţi în scurt timp, fiind convinşi că a fost doar un vis urât. Dar până la urmă aşa e, sau nu?
            Bună! Sunt John! Întotdeauna am crezut că fantomele sunt doar un mit. Întotdeauna s-a spus că fantomele sunt doar un mit! Da, da… Acum nici noi nu mai ştim ce să credem însă după ce am păţit, nu mai încape îndoială! Există, şi sunt cât se poate de liniştite, dacă reuşeşti să îţi învingi frica. Ele cu asta se hrănesc : cu frică. Şi dacă ea încolţeşte în tine, nu mai ai nicio şansă de scăpare.
            Acum…să vă zic povestea mea. Cine vrea o crede, cine nu…nu!

Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:13
Sunt într-o casă ciudată… Are stinghii de lemn care astupă geamurile, podeaua e plină de praf şi se aud zgomote ciudate, din cauza vântului, bineînţeles. De ce am venit aici? A fost o provocare pe care cred că am fost destul de „inteligent” încât să o accept.
E ora 20:13?! De ce sunt toate numerele legate de 13? Şi…de ce e vineri? O nu, nu, nu… E Vineri. E Vineri 13!
Ei… să fim serioşi! Toate astea se vor termina cu bine, până la urmă nu există fantome, şi eu trebuie să o dovedesc!

Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:15
Se tot aud nişte zgomote care seamănă mai degrabă cu nişte paşi. Îi aud clar, parcă ar fi lângă mine, cum se târăsc prin stratul gros de praf de pe podea.
Cu lumânarea aprinsă încep să mă plimb prin încăperea în care m-am „stabilit”, să zic aşa.

Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:30
E linişte deplină. Deodată. Pur şi simplu. Cu toate că merg, paşii mei NU se mai aud! Inima începe să-mi bată cu furie, şi nu ştiu de ce, dar am un sentiment de nelinişte, care mă face să cred că nu voi mai scăpa de acolo.
Trebuie să fii liniştit, John! Îmi zic eu, aproape gâfâind. Trebuie!
Nişte paşi apăsaţi au început să se audă, venind din ce în ce mai aproape : cineva urca pe scări. Fie că cineva-ul acela avea sau nu să mă omoare, inima mea sigur nu avea să se oprească, la cât de tare bătea acum.

Vineri, 13 iulie 1913, ora 23:35
Uşa se deschide. Un nor de praf intră în cameră, şi, odată cu el, o … chestie. Nu ştiu ce era, dar dacă eram mai atent, îmi semăna, oarecum cu un bărbat cu o statură impunatoare. Stai aşa. Are ceva în mână. E un cuţit. Mai mult de-atât, e şi ascuţit!
Fii liniştit, John! Continuam să îmi repet, în minte bineînţeles. Fantoma începu să se plimbe prin cameră, ţipând de mama focului. Mă uit în jos, ca să nu îi întâlnesc privirea.
De ce port rochie? De ce mânecile mele sunt bufante? Ooo, nu! Nu, asta nu e posibil.
Dacă vreţi să întrebaţi, da. Eram în corpul unei fantome care, probabil, era soţia acestui bărbat-fantomă care m-a speriat de era să-mi sară inima din piept.
-         Ştiu ce fac, Rosalinda! Tu stii?
Gura mea începu să se mişte odată cea a Rosalindei, rostind un „nu” cât se poate de delicat. Bărbatul, pe care presupun că îl chema Thedoran, după cum i se tot mişcau buzele Rosalindei (şi bineînţeles, şi mie), se apropie şi ridică şfichiuind aerul cuţitul.
-         Te omor, Rosalinda, oare ce aş putea face? Te omor!
Credeţi sa nu, s-a apropiat şi mi-a tăiat gâtul cu acel cuţit. Apoi m-a luat în braţe, şi am coborât jos, în pivniţă. Ce făceam acolo, nici eu nu ştiu.
Am intrat. Nu, nici asta nu poate fi posibil. Eu încă nu ieşisem din trupul Rosalindei, şi dacă nu o făceam mai repede putrezeam cu ea în mormânt pentru tot restul vieţii. Dacă mai aveam mult de trăit, la ce miros insuportabil era acolo.
Gata, nu mai aveam nicio şansă acum. Şi-a desprins braţele de pe corpul meu şi mi-a dat drumul. O pătură de aer mai dens, sau ceva ce seamănă cu asta m-a oprit. Atunci un clopot s-a auzit : era miezul nopţii.

Vineri, 13 iulie 1913, 00:00
Mai înfricoşător de-atât nu poate fi, însă sper că am învins tot ce era mai greu. Acum tot ce trebuie să fac este să mă îndrept spre uşă, şi să plec odată de aici, pentru că nu mai suport nicio secundă.
Da, am greşit! Fantomele există, sau cel puţin nişte spirite care … nu sunt chiar imateriale, vă spun asta cu certitudine. Se pot atinge între ele, îşi pot face rău!

Vineri, 13 iulie 1913, 00:03
Un om a apărut, pur şi simplu în cameră. A APĂRUT AM ZIS!
M-a luat de mână şi mi-a zis că am trecut cu brio testul. Ce test? Ce brio? Era un test?
Aveam prea multe întrebări ca să mai vorbesc.
A început să vorbească el, însă :
- Fantomele repetă această scenă de fiecare dată când un om îndrăzneşte să vină aici, sperând că îl vor omorî. Am spus că repetă? Da… Ei bine Rosalinda, în al cărei corp tocmai te-ai aflat, a fost omorâtă de Theodoran, bărbatul ei, pentru că l-a înşelat. După câteva ore, mai exact la ora trei noaptea, s-a omorât, cu acelaşi cuţit, pentru a „îşi spăla păcatele”. Asta credea el că se va întâmpla. Însă din cauza asta nu vor mai avea linişte. Din cauza asta au devenit fantome. Eu mă numesc Feodoran, şi sunt fiul Rosalindei. Eram într-o cameră, exact lângă cea în care ai stat tu când mama mea a fost omorâtă. Însă asta nu mai contează. Cineva m-a găsit, şi…uite-mă aici! Mai trebuie să zic că fantomele repetă scena asta doar când cei ce le invadează teritoriul se tem, şi inima lor începe să bată aşa tare încât mai are puţin şi le rupe pieptul. Cu tine aşa s-a întâmplat. Dar ai fost un caz particular. Ţi-a fost şi mai frică, dragule! Din cauza asta ai intrat în corpul Rosalindei. Norocul tău e că ştiu să ajung la timp unde sunt probleme. O mică vrajă a rezolvat situaţia, nu trebuie să îmi mulţumeşti.


Da, într-adevăr, asta complica situaţia. Fantomele ca fantomele, dar să aflu în aceeaşi noapte că există vrăjitori era prea mult. Norocul meu a fost că Feodoran era un om de treabă şi m-a dus până acasă. Pe drum mi-a oferit o baghetă, şi m-a invitat la studii, la Durmstrang, o şcoală de magie din Bulgaria.
Ei bine, aşa am devenit directorul Şcolii de Magie şi Vrăjitorii Durmstrang, de unde vă scriu acum, luând toate examenele cu notă maximă, şi fiind un vrăjitor pe cinste.
Până la urmă, ajung din nou la povestea noastră de groază. Trebuie să le mulţumesc prietenilor mei că m-au provocat să fac asta, fantomelor că mi l-au adus în cale pe Feo, cum am înţeles că i se spune mai nou, pentru că acum e un nume prea învechit (am uitat să precizez, suntem în anul 2313, cu 13 în coadă, bineînţeles), şi baghetei care m-a ajutat să fac atâtea lucruri minunate.
Pe curând!

sâmbătă, 16 martie 2013

Yes, I do.

Fiu! M-am descărcat de nervi scriind ceva ce nimeni de aici nu va vedea! And now I'm feeling...just like two minutes ago. That means BAD! But nobody cares, bro! So be strong!

Ştiu deja, lumea e crudă! Aşa că bucuraţi-vă din plin de zâmbete, de clipele petrecute cu BFF-ii voştri, mâncând o tonă de floricele cu caşcaval făcute de mămica la microunde, bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, bucuraţi-vă! Suntem nişte norocoşi să ne avem unii pe alţii! Excepţia care întareşte regula e cea care mi-a transformat fluturii din stomac în nişte chestii mici, scârboase şi super violente, exact opusul a ceea ce au fost înainte. Însă asta mă face să mă simt mai bine! Am renunţat! 

Eu iubesc. Îmi iubesc familia. Iubesc zâmbetele. Îmi iubesc prietenii. Iubesc filmele bune. Iubesc toaaate cărţile din lume. Iubesc Harry, iubesc Hermione, iubesc Ron, iubesc Fawkes (ce-i drept, m-a învăţat că trebuie să mă ridic după ce cad, să "renasc din propria cenuşă"), iubesc chiar şi Snape. Iubesc toate chestiile colorate. Iubesc matematica, pentru că stă la baza calculatorului, deci nu aş mai fi avut blog fără ea. Iubesc să scriu. Iubesc să ofer zâmbete. Iubesc să dăruiesc. Îl iubesc pe BF. Îi iubesc pe cei de la 7A. Îmi iubesc profii, că doar ei mă-nvaţă să supravieţuiesc. Iubesc să citesc. Iubesc să vorbesc. Iubesc să enervez fetele simpatice. Iubesc să flocoşesc pisicuţe. Iubesc să scriu, din nou. Iubesc să nu dorm. Iubesc să fiu activ. Iubesc momentele de tăcere dintre doi oameni, atunci când sunt fireşti şi liniştitoare. Iubesc vara. Iubesc primăvara. Iubesc căldura. Îmi iubesc blugii. Îmi iubesc brăţările. Îmi iubesc chitările, orga şi vioara. Iubesc muzica. Iubesc petrecerile. Iubesc nopţile nedormite, alături de prieteni. Iubesc să mă afirm. Iubesc să învăţ chestii noi. Iubesc să experimentez. Iubesc să am adrenalina-n vene la teste. Iubesc să merg la olimpiade (asta e singura chestie pe care o iubesc atât de mult încat vreo 5 sâmbete la rând pe an numai asta am în plan :)) ). Iubesc să apăs "Publicaţi" după ce termin un articol. Iubesc să apăs "Salvaţi", şi să păstrez asta pentru mine. Iubesc să primesc laude, dar iubesc să le şi ofer. Iubesc vinerile. Iubesc vacanţele. Iubesc începuturile. de şcoală. Iubesc începuturile, în general. Iubesc să fac critici constructive. Iubesc să merg la şcoală. Iubesc să mă distrez. Iubesc scenele pe care am cântat. Iubesc microfoanele care m-au ajutat să câştig premii. Iubesc pana pe care am scăpat-o din mână în timp ce cântam la Cin-Cin, pentru că m-a învăţat că nu trebuie să mă opresc, orice ar fi. Iubesc să fac teme. Iubesc să termin caiete. Iubesc să scriu (din nou). Iubesc să miros cărţi. Iubesc să îmi cumpăr cărţi. Iubesc să am un blog. Iubesc să vorbesc cu oameni pe Facebook (am întalnit oameni într-adevăr minunaţi acolo, doi la număr). Iubesc să ghicesc ce stări au oamenii. Iubesc să discut cu persoane care sunt în stare să îmi dea sfaturi. Iubesc engleza. Îi iubesc pe cei ce mă corectează. Iubesc să ajut. Iubesc copilaşii. Iubesc Anglia, unde sper să ajung. Iubesc accentul britanic, pe care îmi doresc să îl capăt. Iubesc să vorbesc la telefon ore-n şir. Iubesc să trimit o căruţă de mesaje pe zi. Iubesc replicile la-ntâmplare. Iubesc să mă uit pe geam când nu am chef de teme. Iubesc să-mi aşez camera cum vreau. Iubesc să ascult muzică bună. Iubesc Crăciunul. Iubesc Paştele. Iubesc Revelionul. Iubesc cadourile. Iubesc pregătirile de Crăciun. Iubesc colindele. Iubesc oleleii ăia care mă înspăimântau de muream când eram mic. Îmi iubesc telefonul cu multe taste, care mă ajută să trimit mesaje. Iubesc ceasul la care mă uit oră de oră şi vreau să se sune mai repede. Iubesc să ştiu, în sfârşit, ce sunt radiusul şi ulna. Iubesc să cred că visele mele sunt realitate. Iubesc să alerg. Iubesc serialele. Iubesc Gangnam Style. În curând voi iubi japoneza. Iubesc să râd cu lacrimi. Iubesc să călătoresc. Iubesc finalurile fericite. Iubesc dexul, cel care mă învaţă cuvinte noi. Iubesc brăţara mea cea roşie pe care mi-e lene să o pun la mână. Iubesc Comenius. Iubesc mail-urile pe care cu siguranţă nu le voi verifica în viaţa mea. Iubesc multe. Iubesc şi mai multe. Iubesc foarte multe. Iubesc că ştiu să iubesc. Iubesc că îmi place să iubesc. Iubesc! Şi...asta e ruşinos, sau ce? 

Tell me what you love, now, if you are not afraid!



joi, 14 martie 2013

What?!

Butterflies in my stomach?!
Nu, asta nu e posibil!
Nu, nu vreau ca asta să fie posibil! E plăcut, sau nu? Hm...nu îmi dau încă seama...

Lăsând la o parte stomacul meu super mega ultra ciudat în care chiar au apărut fluturi (da, am mers la o ecografie, sau cum se numeşte aia!), şcoala ne stresează făcându-ne să numărăm secundele până la săptămâna de vacanţă de primăvară. De ce? Pentru că noi iubim vacanţa! Care noi? Noi toţi, noi, cei de la 7A, cei ce mergem şi stăm în aceeaşi încăpere ore în şir, râzând cu profesorii, învăţând, şi fiind intrigaţi de ceea ce se aude pe la uşă. Pentru colegii care îmi urmăresc blogul, răspunsul e încă NU! Şi e un NU categoric, să ştiţi!
Revin la 7A. V-am mai zis vreodată că vă iubesc? Nu, nu cred că am făcut-o, dar o fac acum! Sunteţi a doua mea familie, până la urmă! I have butterflies in my stomach for you too! 


Nu ştiu de ce am postat. Poate lumea virtuală abia acum a reuşit să mă recâştige după vreo două săptămâni de pauză, în care numai olimpiade am visat! Ei, viaţa e plină! Nu regret nicio formulă învăţată, nu regret niciun  caiet umplut cu comentarii, nu regret nicio postare pe blog, nu regret niciun zâmbet aruncat unui drag coleg sau prietenilor mei, nu regret niciun zâmbet primit, şi nu regret nimic din ceea ce fac! Sunt eu, cu bune şi cu rele! Ăsta e blogul meu, fie el mişto sau nasol! Ăsta e stilul meu de a scrie, fie că vă place sau nu! La urma urmei, nimeni nu vă obligă să îmi citiţi aberaţiile, daca asta credeţi că sunt! 

Le mulţumesc din nou celor care mă susţin şi mă încurajează zi de zi să nu mă opresc din asta! Şi din cauza voastră am fluturi în stomac!

Asta e pentru final! E genial...


sâmbătă, 23 februarie 2013

Olympics.

Asta e o postare la cerere. Mă bucur că e o postare la cerere. Mă bucur că, în final, măcar e o postare.
Nu, serios acum. Mă bucur nespus că lumea a început să dovedească un „respect” mai intens pentru blogul meu, blog pe care scriu numai prostii : nu dau informații, nu postez știri sau alte chestii din astea. So, I'm excited!
 Da...spuneam că a fost o postare la cerere, o postare mult așteptată... De unii, măcar. Chiar dacă simt (da, o fac!) că ar trebui să șterg postarea în care laud un anume „G”, acum trebuie să îi mulțumesc pentru că m-a îndemnat să fac asta. Te urăsc! (și de data asta o poți lua personal)

Acum să trecem la lucruri mai serioase.
Nu, am uitat! Eu nu pot vorbi de chestii din astea. Însă cred că am mai adus în discuție subiectul olimpiadelor. Sufocante, mai sufocante decât orice altceva în lumea asta, olimpiada reprezintă o perioadă de două sau mai multe săptămâni de chinuri groaznice, care se încheie cu o perioadă de două sau trei ore (după caz), în care creierul deja încins și vlăguit și stors ca să nu mai rămână niciun neuron în el, se strofoacă mai tare decât până atunci, scriind pagini întregi, iar apoi, după astea două sau trei ore (după caz, cum am mai spus) care reprezintă cele mai importante momentei ale acestei perioade, se regăsește o perioadă de așteptare cu inima la gură a rezultatelor, fiind convins că sus-pușii vor fi nedrepți și de această dată, nelăsându-te să treci la națională. Mă rog, asta e părerea mea... (și între noi fie vorba...chiar asta cred)
Acum sunt în perioada aia de nesuportat de după trei ore de gândire intensă în care scrii ca disperatu' în care aștepți ca disperatu. Bineînțeles, al tău BestFriend te ajută să treci peste perioada asta, reușind să te țină într-o stare excelentă în care nu mai poți de râs pentru maxim 10 secunde. Apoi melancolia revine și te gândești din nou la ceea ce are să îți zică profa când va afla mult așteptatul rezultat. Având în vedere faptul că la olimpiada asta punctajul maxim e de 120, mă rog să iau 100 cel puțin (de unde, că eu vreau măcar 110), că altfel nu sunt mulțumit. Am zis. Punct.

Olimpiadele sunt, de asemenea, niște chestii care se prind ca râia de tine și își ocupă vreo cinci sâmbete la rând fără nerușinare, și fără ca măcar să mediteze asupra faptului că s-ar putea să-ți pese câtuși de puțin.
În fine... Adevărul este că și elevii le ațâță nepedepsindu-le, așa că acestea au preferat să își ia năsucul la purtare. Ei, asta e! Dacă îmi place stresul, mă leg de prea multe și apoi ele, ca niște șerpi din ăia constrictori, se strâng în jurul meu până când mă...sufocă!

sâmbătă, 9 februarie 2013

Ex.

Mi se pare mie sau în fiecare secundă mai apar încă zece bloguri?
Nu, nu am nimic rău de spus, ba chiar sunt fericit (dacă sunt de calitate, normal!) că am ce să citesc. Observ că din ce în ce mai multe persoane încep să...scrie. 
Mă rog, nu e un lucru atât de important, dar nu ştiam cum să încep... 

Mai nou, mă găsiţi şi pe Tumblr, să ştiţi! Mă rog, acolo nu postez foarte multe chestii scrise. Mai mult imagini, melodii şi prostii din astea. Click aici pentru Tumblr.

Ştiţi momentele alea ciudate în care vrei să răspunzi negativ şi inima nu te lasă, aşa că îţi iese din gură doar ceva gen : "nu te supăra!" ? Da... Şi eu.
Deşi nu pot spune că mi se întâmplă foarte des, fraţilor, chestiile astea sunt inevitabile! Adică uite... Te duci la tanti Fănica la maga, şi acolo te întâlneşti cu your ex, care îţi propune ceva. E mai mult decât logic ce. Ce faci în situaţia asta (şi bineînţeles, dacă nu vrei!)? Apelezi la veşnica replică....
- Nu te supăra...
- Ok, ok, nu-i nicio problemă, stai liniştit!
Şi apoi pleaaacă cu o moacă din aia care te face să îţi fie milă de ea, şi cu coada-ntre picioare, aşa, ca un căţeluş din ăla super simpatic care îşi dă seama că şi-a enervat stăpânul. 
Tu, care eşti un genitlom, aşa, nu îţi permiţi să o laşi să sufere. Şi, la fel ca şi ea, te duci şi te înjoseşti acolo, spunându-i că...da! Ce să şi faci? 
Apoi, tot tu, care te simţi super încorsetat de această legătură strânsă şi lipsită de logică, te duci şi îi spui că nu mai merge, trebuie să rupeţi legăturile. Şi atunci, puf! Fericirea ei dispare, iar tu te simţi din nou ca un papagal din ăla care a stat şapte sute de ani în colivie, şi apoi, în sfârşit, a fost eliberat...

Cam aşa cu poveştile astea. Sunt mult mai multe chestii inevitabile legate de ex-ii ăştia, dar nu stau să le scriu, pentru că m-aş întinde pe...mult (o singură pagină, ce-i drept, pentru că e o singură postare şi blogul nu se duce mai departe)!

Vă las o super melodie, zic eu... 
Cius!


sâmbătă, 2 februarie 2013

Am I right?

Am dreptate când spun că nu înţeleg idioţeniile unora? Da!
Am dreptate când am nervi pe ei? Da!
Am dreptate dacă mă cert cu ei? Da!

Şi .. de ce? Pentru că aceşti "ei" se încăpăţânează şi nu vor să-şi recunoască greşelile. Pentru că aceşti "ei" mi-au dat mai multe motive ca să mă facă să nu-i mai suport. Pentru că aceşti "ei" m-ar face să continui lista asta cu lucrurile rele despre ei până mâine dimineaţă... Asta şi faptul că mi-au oferit prea multe ocazii să nu "îi" mai suport. Asta e!


Pe de altă parte, weekend, bine ai venit! Blog, bine te-am regăsit. În sfârşit câteva momente de "răgaz" (dacă poţi numi weekend-ul aşa, având în vedere faptul că o căruţă de teme aşteaptă pe birou), în care îmi permit să postez şi eu ceva... O nimica toată! Fără inspiraţie sau alte chestii gen, dar... Postez! Asta-i cel mai important.

În ultimul timp am observat o creştere considerabilă a activităţii pe blogul meu. Nu ştiu dacă din ce în ce mai mulţi îmi urmăresc blogul, dar cei care o fac, o fac regulat, şi asta îmi dă un motivălău în plus să mai postez (lucru pe care, înainte, când nimeni nu îmi urmărea blogul - poate doar câţiva colegi de clasă - nu îl făceam). Sper că îmi veţi urmări blogul în continuare, şi mai mult decât atât, sper că vă voi da motive să o faceţi. 
So, fiţi cu ochii pe mine căci eu "vroiesc" să fiu activ!

Şi, chiar dacă nu are nicio legătură cu...ce e mai sus, nu puteţi nega că melodia e sublimă.

â

duminică, 27 ianuarie 2013

Thank God!

Thank God! Cred că e prima dată când sunt atât de fericit că nu merg într-o călătorie.
Motivul? Un băiat (nu român, nu din România, nu are legătură cu familia lexicală a acestui cuvânt).

În altă ordine de idei, încep să cred că zăpada şi gheaţa complotează cu clanuri mafiote de pe-aici din zonă. Da, ştiu, e ciudat, dar cred că sunt plătite să îşi facă biiine treaba. După ce că m-au făcut să cad, mi-au mai aruncat şi cheile din buzunar!
Thank God, again, că le-am găsit când m-am întors la locul crimei! 

Pregătiri. Pentru. Olimpiadă. Argumentări. Compuneri. Sfârşit, nu!
O perioadă foarte naşpa, după cum am mai spus, cred. 



Inspiraţia pe care o aveam când m-am apucat de scris mi s-a scurs pur şi simplu afară din creier, şi acum o văd zăcând pe jos, dar nu mă ating de ea, că a atins deja un punct interesant postarea asta...
Cam atât pentru azi, şi probabil pentru următoarele câteva zile, zile în care, normal, voi fi la şcoală. All the time i'm la şcoală (în ciuda spuselor unora).

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

No ideas. (2)

Am hotărât să postez ceva gen :
Idei de postat : nimic.
Dorinţă de postat : maximă.
Aşa că am postat asta.

Acum, serios "vorbindă", chiar nu am idei de postări, dar blogul nu mi-a dat voie să îl părăsesc şi să nu mai postez chiar...nimic.
So, look!


joi, 24 ianuarie 2013

The Soul.

Un trup. Un trup nu poate trăi fără suflet, dar un un suflet poate trăi fără trup. În momentele grele, în care ne simţim singuri, şi fără nicio speranţă, o adiere de vânt ne face să ne simţim mai bine. Avem senzaţia că nu a fost doar vântul. Şi bunicul a venit cu ea, punându-ne mâna pe creştet, şi şoptindu-ne, parcă, că totul va fi bine.
Lumea sufletului meu e maaare... Chiar eu am creat-o! Am pus deal lângă deal, munte lângă munte, şi la poalele muntelui marea. Numai că acolo nu sunt valuri. Nici nu plouă. E cald, şi Soarele se chinuie să apună lăsând cerul roşu de când am creat această lume.
Îmi place să mă-nchid aici. Pot să fac plimbări fără sfârşit fără să obosesc, şi picioarele...picioareşe nu mă dor. Pot să înot fără să-mi fie frig, şi plutesc fără să mă chinui. Dacă vreau, clipesc şi-ajung pe munte. Din vârful lui m-arunc din nou în mare, ca să înot puţin cu delfinii şi să las nisipul fiiin să îmi zgârie faţa.
Lumea sufletului meu e plină de multe alte suflete. Dar le simt doar pe cele dragi mie. Nu ştiu câte sunt. Dar nu sunt multe. Fiecare îmi şopteşte ce vreau să aud în alt fel, fiecare mă mângâie în alt fel, fiecare are grijă să adorm în alt fel. Mă simt bine cu ele; ştiu că nu mă pot minţi.
Aici nu-s case, nici magazine, nici electricitate. Doar eu şi natura, natura şi eu. Brazi, peşteri, ape, delfini. Toate-s aici, cu mine şi celelalte suflete. Ne înţelegem perfect şi nu ne certăm; ba chiar avem grijă unii de alţii,  şi ne veghem somnul unul altuia, cum fac părinţii când pruncii lor dorm : sunt întotdeauna acolo!
Un trup. Un trup poate trăi cu suflet, iar sufletul preferă să trăiască şi el cu trup, pentru a-şi crea propria lume în care să îşi petreacă viaţa.


marți, 22 ianuarie 2013

luni, 21 ianuarie 2013

Delete.

Am fost nevoit să șterg câteva postări. Defapt nu nevoit. Așa am vrut. Gradul lor de penibilitate și riscul de a plictisi oamenii era peste normal, așa că am preferat să renunț.
În altă ordine de idei, vacanța s-a terminat, și deja s-a dus o săptămână de școală, una foarte obositoare. Nici nu zici că a fost prima săptămână. Fiecare profesor și-a luat deja rolul în serios și a început să ne predea lecții interminabile care, după părerea noastră, nu au ce căuta în capul nostru și creierul le respinge total dorința de a ocupa puținul spațiu rămas liber. Notele au început să curgă, și olimpiadele se apropie cu pași repezi. Mii de caiete împrăștiate pe birouri, calculatoare deschise (și ce e uimitor, nu pe Facebook), pixuri fără pastă, culegeri peste tot și subiecte neterminate, care nu te lasă în pace. Se numește ȘCOALĂ.
Singurul lucru bun? Nu ne lasă să ne plictisim. Lucruri rele? Mult prea mult de învățat. Dar ne-am obișnuit deja, așa că nu e ceva care să ni se mai pară inuman.
Cu dorință de mai bine în semestrul ce abia a început, și care nu ne lasă să ne dăm seama că acum două zile am avut vacanță, vă salută Vlad!
Și cică dacă n-ai școală e nasol!